Dimineți obosite

for you were meant to be with me, here (Rome – The Accidents of gesture)

diminețile mă deprimă. perspectiva lucrurile exterioare mie ce trebuie îndeplinite îmi accelerează bătăile inimii. totul depășește limitele impuse și universal acceptate, în special durerea de cap. neodihna îmi încercănează voința hrănită cu planuri mărețe în noaptea precedentă.

totul pare realizabil în timpul nopții; chiar mai ușor. poate din cauză că în fața noastră se mai află atunci câteva ore de amânare. pentru că de fapt perspectiva amânării este consolatoare. atâta timp cât nu acum trebuie, cât nu acum este termenul limită, ne simțim în siguranță la adăpostul complacerii în amânare, în „mai încolo”.

aș vrea să nu am nicio obligație. măcar azi, deși m-am trezit, ca în fiecare zi, însuflețită de perspectiva eventuală a atâtor datorii îndeplinite până la sfârșitul zilei. perspectiva nopții, adică.

©micdejundebucuresti.blogspot.com

Zăpezile imaginare de azi

Nu știi nici tu de unde vii și unde mergi (…) Te zbuciumi veșnic. Lucian Blaga

E prima oară în vreun an, cred, când mi-am așternut documentul Word în față, în speranța că voi regăsi starea care în trecut conducea la măcar câteva versuri, dacă nu chiar la o poezie întreagă.  Am totul pregătit: am pagina goală de Word, am muzică, am noapte, am semiîntuneric, am singurătate.

Oare mai merge șmecheria? Sau gata, s-a dus tot?

Poate că nu a fost decât o fază care a durat doi ani frumoși. O fază în care am aruncat multe versuri istovitoare, la capătul cărora chiar credeam că vor fi ultimele.

Mi-e ciudă, pentru că, oricât de extenuant ar fi fost, îmi plăcea, pentru că mă simțeam mai puțin încărcată de presiunile interioare.

Viața fericită de duminică seara

” –  Ce este fericirea?
  –  Să descoperi o lume în care să poți uita de toate necazurile, de toată suferința. Să poți cuprinde pe cineva în brațe, de parcă ai cuprinde întreaga lumea, a spus Ka.” (Zăpada lui Orhan Pamuk)

De asta mă bucur eu că țin un jurnal de citate. 

I just don’t buy it

Nu pe bune, se aude că vom câștiga o oră. O oră în plus, care de altfel nu ne va afecta timpul. Orele nu mai există pentru noi decât ca repere, ghiduri pseudo-temporale, pentru a ne sincroniza într-o fugă împărtășită. Nu mai avem timp, oricum nu ne aparținea, și orele în plus sau în minus nu schimbă cu nimic situația.

Așa zisa oră în plus va cădea repede la fundul rutinei, iar efectul ei binefăcător va fi doar temporar. Adică doar pentru ziua de mâine, când ni se va sesiza fericita împrejurare de a câștiga. A câștiga timp. Cât de fals optimist. 

Oricum ne risipim timpul pe lucruri nesemnificative. Nu pe bune. Mai aveți timp „liber” de când Facebook-ul a luat în stăpânire viața voastră socială? Nu vreau să fac pe antisociala sau pe neintegrata (dacă folosirea Facebook-ului reprezintă un punct de reper în a da asemenea verdicte), dar fenomenul Facebook mă sperie. Pare prea total și în expansiune. Dar el ( sau El?) nu este, desigur, singurul pe care îl putem blama că nu avem timp. Chiar din contră, nu prea dă nimeni vina pe el (sau El?), în afară de mine, desigur.

Nu vreau a părea revoltată pe ceva/cineva, dar tocmai am realizat că am pierdut o zi întreagă, o  frumoasă zi de sâmbătă, începută frumos (vezi postul anterior) pe ceva absolutamente inutil. Adică bine, util pentru.. știu eu…un timp limitat (ce paradox în exprimare!) dar în general inutil pentru mine și pentru plăcerile mele, care de altfel sunt simple. Voiam o sâmbătă simplă. Neirosită. Dar nu mă pot rupe, mi-e imposibil. Trebuie să ne închinăm unui sistem din care facem parte, unei societăți care ne leagă and so on and so forth. 

Da. Sunt tristă, pe bune. Am pierdut o zi. Încă una la socoteală. Poate o voi compensa, totuși, cu salvatoarea oră în plus de mâine. 

Să mai dau muzici? Mai dau, că sunt din belșug. 

If these trees could talk – Signal Tree. 

Apatia de sâmbătă dimineață

somnolență voit prelungită și cu totul  justificabilă.

cel mai minunat moment al săptămânii; de data asta, sunetele de dark jazz din fundal rup acest spațiu din temporalitate. și prin spațiu, mă refer în special la mine. vă las a vă desfăta cu această frumusețe muzicală (The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble – All is one) 

A avea un șoc muzical și mai ales emoțional

Cam așa aș descrie pe scurt experiența Kwoon, deși chiar și acum, la câteva zile de la concert, simt că nicio descriere nu ar face dreptate trăirilor reale din timpul concertului.
[acest post nu se vrea a fi o recenzie de concert]
Într-o oră și jumătate de muzică halucinantă, Kwoon au reușit să mă transpună într-o lume ciudată, pe o lună a lor, răvășindu-mi pur și simplu simțurile, prin treceri bruște de la momente calme, telurice la momente absolut haotice, în care totul părea a o fi luat razna într-o armonie muzicală absolut amețitoare.

Pe tot parcusursul concertului s-a clădit o anumită tensiune care a izbucnit, la sfârșit, într-un spectacol de efecte muzicale halucinogene de-a dreptul. Nu a fost vorba atât de privit și observat, cât de ascultat și simțit. 

Genial. Nu voi uita prea curând aceste senzații. Din fericire, avem o înregistrare care să ne (re)amintească  

Exerciții letargice (1)

am o predispoziţie pentru depărtări
dar depărtările se anunţă a fi departe

am o predispoziţie pentru dimineţile
întoarse cu noaptea în cap
 răvăşite de insomnii tardive 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                        dar cel mai mult sunt expusă la această toamnă nostalgică (aproape pleonasm) care mă supune unei letargii încă plăcute.

[bonus, ceva din obsesiile mele muzicale momentane :

 Nouvelle Vague – In a manner of speaking]

Întrebări și tăceri (1)

Întrebare : când s-a terminat vara?

Tăcere, pe post de răspuns :

Răspunsul ce n-a vrut să treacă sub tăcere : pe când eram prea ocupată să mi-o prelungesc atât mintal, cât și în planul real. astăzi n-a mai mers șmecheria. cineva mi-a arătat copacii.

Ca de obicei când nu dorm

îmi pare rău că niciodată nu am oferit un final care să ofere certitudinea unei finalităţi irevocabile.

finalurile mele par întotdeauna deschise.

dar nu sunt.

nu revin niciodată asupra lor, nu mă răzgândesc când dau accidental peste ele.

şi totuşi nici măcar pe mine nu mă pot convinge.

(produsul încă unei nopţi nedormite, fără nicio finalitate, decât poate un somn târziu şi obositor.

apropo, mă întorc pe blog. asta înseamnă că voi posta mai des de două ori pe an. mulţumesc publicului de două-trei persoane care n-au somn. culcaţi-vă, odihniţi-vă creierul, nu vă lăsaţi pradă unei nopţi amăgitoare. credeţi-mă, mâine nu vă va consola cu nimic senzaţia iluzorie de a fi furat câteva ore vieţii.

paranteză neterminată.

am să dorm până ce îţi vei găsi un nume

am obosit să mă lipesc de podea să nu mă expir cu totul din mine

mi-am obosit patul de atâta somn                                                                                                                                                                                                                                         singura cale de a evita să te numesc