Vineri în ploaie

Aş alege o formă care să poată cuprinde ceea ce mintea mea nu mai poate susține; există un surplus aici, care trebuie anihilat, aşa, pur şi simplu. De aceea oscilez între proză/poezie. Fiindcă afară plouă într-o după-amiază, şi fiindcă este Vineri. Fiindcă sunt idei ce-aş fi vrut să amâne naşterea lor spre existență; idealul lor de existență subjugându-se cerinței inapte de a se domoli, ploaia fiind singurul refugiu.

Nu m-am ascuns de ploaie, nici de vânt, nici de fulgere sau tunete, cu toate riscurile asumate, căci simțeam durerea furtunii de a se sparge pe un pământ ce respinge frumusețea şi simbolurile pe care aceasta le înfățişează cu fiecare detunătura a tunetului, desfăşurându-se într-un ritual al ploii cu sinuozitățile luminoase ale fulgerului, care execută întotdeauna actul întâi.

Am lăsat ploaia să mă îmbrățişeze, chiar de eram la câteva picioare de deplinătatea actului; eu îmi priveam paşii în urmă şi paşii nestrăbătuți ai ploii, pe care îi trasa neîncetat, ca o hartă.

Şi eu..eu urmăream harta. Aveam acea încredere deplină în natură, în ploaia care îmi însemna paşii ce aveam să îi urmez. Doar succedam drumul ploii, care mă îmbrățisa de la umeri, până la picioare, şi îmi străbătea corpul, urmându-i fiecare contur, sărutându-l în acea mişcare lentă, aproape incertă, care îmi scălda pielea, trecând de haine, singurul fost impediment.

Furtuna defila în fața mea. Aş fi vrut să fiu mai mult decât un spectator, dar neajunsurile ființei mele puneau semnul definitiv asupra acestei existențe precare; nu aveam să trăiesc altfel, simțeam acea durere a ploii, pentru că, odată împrăştiați norii, ştia că se apropie acel sfârşit iminent, iar vaporii de apă desăvârşindu-se în acel fenomen, ploaie.

Începusem să îmbrățişez ploaia, alinându-i durerea de a se izbi de asfaltul crud şi rece; astupam rănile în aer, şi mi le asumam. Ploaia e un actor grăbit, pe când eu pot continua să fiu un simplu martor al jocului ei pe pământ, şi un nechibzuit aspirant la măreția ei.

We have crossed the line…

Amazing version of the video.

Un alt cartier? Niciodată!

O să îmi chinui gândurile să scriu ceva; orice, fiindcă presiunea unei complaceri şi-a unei tăceri masive nu poate fi împinsă înapoi, către nonexistenţa de unde a reuşit să se ridice. Şi-acum chinuie oameni, îi închide în gratiile lor hărăzite de ceea ce îi mai menţine în viaţă, unde respiră, simt, şi în fine, reuşesc să trăiască în continuare, să îşi ducă viaţa până la un anume punct, unde pot ceda, sau respira mai profund, inspirând aerul unei victorii psihologice.
Un simplu bloc întretăiat de alte blocuri, la răscruce de drumuri, tăind calea oamenilor, înălţându-se tot mai mult către cer; un bloc cu porţi verzi, vechi, ruginite, mâncate de vreme, pe-alocuri bălăngănindu-se pentru a da voie locatarilor să treacă, în scurtele lor eliberări din cei patru pereţi, care înghit aerul îngrijorat al unei existenţe cotidiene, care-şi umezesc varul, şi care nu simt greaţa ce cutremură atmosfera dimprejurul celor ce se inchid între vopselurile lor şi respiră, atingându-i cu indiferenţa vaporilor din aer.

Acolo trăiesc şi acolo inima mea palpitează când zumzetul străzilor aglomerate de câinii nimănui înceteaza a parcurge întinderea către liniştile mele interioare. Fiindcă acel zumzet e o parte din mine; fără el, rutina mea aglomerată – sau nu – nu ar mai fi aceeaşi. Doar lucruri presarate în vânt, ca şi-un praf. M-aş rostogoli pe o scenă goala, presărând amintiri şi aspiraţii, înălţându-mă spre frânghiile de care sunt trasă, care îmi îndreaptă orice pas şi îmi controlează orice gând, ca şi când ar fi al lor, ca şi când ei i-ar fi dat viaţă şi l-ar fi menţinut în poziţia verticală a unei sincope , ca şi când pe ei i-ar fi măcinat durerea unei bateri între emisfere.

Şi, deşi străzile umplute de trecători ambulanţi, de cai purtându-şi semnul vremii mai departe, de gunoaie aruncate la voia întâmplarii, pendulând între vânturi, de sincopele şi gropile care – dacă nu ar fi apărut – nu ar fi facut posibilă denumirea acestora ca fiind o parte din ceea ce ţi se înfiripă în minte când te gandeşti la acest cartier; plin de oamenii săi, loiali, sau poate nu, care dacă şi-ar fi găsit apartamente prin alte locuri, poate ar fi refuzat, din loialitate faţă de ceea ce înseamna ani petrecuţi între gratii, departe de cealaltă parte a oraşului, răsfrânt din puţina civilizaţie ce ne-a mai rămas nouă, românilor. Dar acum, cât de mult ne-am putea civiliza în mijlocul gherlelor de injurii şi taxe din centrul oraşului?

Noapte, ca şi mine…

Noaptea aceasta furtunoasă îmi aminteşte de mine; de ceea ce-mi place şi de care-am uitat, ca de-un brocart înghesuit în dulapurile ticsite de necesitățile cotidiene, de amintiri, chiar şi de inutilitățile cu a căror prezență m-am obişnuit, iar golul lor ar echivala o dereglare a desfăşurării rutinei mele.

Noaptea aceasta oferă inepuizabile surse de inspirație pentru poeți şi scriitori, pentru romantici sau pentru cei care noaptea presupune întreaga şi nemărginita lor linişte, în toate dezlănțuirile ei imprevizibile.

Dar eu, acum, nu-mi pot concretiza trăirile, nu pot fi poetă, mă cuprinde romantismul, dar simt că nu-i pot face față; mă oboseşte, ca după o lungă palpitație între-un bine şi-ntre-un rău, sau după o convalescență voluntară. Sunt înmărmurită în fața acestei pagini pe care conştiința sau necesitatea unei răsturnări de cuvinte trebuie să o umple de orice gând aflat în plus.

Şi reuşesc, doar că vroiam s-o fac să pară lirică descrierea unui sentiment sau a ceea ce cred că trece prin mine acum.

Şi e furtuna, şi eu vrea să profit de liniştea mea interioară – deghizată de zgomotele crengilor legănate aspru de vânt- pentru a compune. Nu pentru cititori, nu pentru mine, ci pentru egoul meu rănit de nereuşitele trecute când cuvintele îşi răzbunau inutilitatea prin degetele şi cerneala mea. E o neîntreruptă luptă între ce vreau să transmit şi ceea ce se înțelege – total greşit – din cuvinte.

Acum, cine e de vină? Şi nu mi-e frică de furtună, vroiam doar s-o surprind în propriile mele cuvinte; până la urmă, furtună, ne vedem la următoarele mele momente de inspirație.

Dorm la lumina lămpii

Desene animate pe fundalul unei furtuni izbucnite ca din bălăngănitul norilor pe-un cer al lor; o succesiune amplă de jocuri de lumină – fulgerele - şi de detunături zgomotoase propagându-se pe-aceeaşi întindere – tunetele.

Dacă nu aş fi terminat de dinainte ultimele pagini ale cărții ce îmi dominase orice altă activitate, făcându-mă să mă gândesc întruna la acelaşi tipar şi pagini învechite, îngălbenite, decorul subjugându-se dezlănțuirilor naturii, mi-ar fi dizolvat avântul către cunoaşterea conținutului şi ultimei pagini.

Picură zgomotos plonjând brusc din cer căre suprafețele delimitate ale ferestrelor care dislocă picurii din drumul lor către a întalni un ceva de care să se izbească. Existența unei ploi este atât de efemeră, încât nici nu am răgazul de a mă obişnui cu ideea ei; şi totuşi atât de binefăcătoare. Dar ploaia opreşte oamenii din drum, amână sau anulează unele activități, îngreunează stările de spirit, astfel încât orice gând ne devine o povară ca şi conştiința unui lucru nerealizat şi amânat… până după ploaie.

Simt cum mi se opreşte respirația acolo, afară, unde se dezlănțuie un joc de scenă, pe care nu îl pot interpreta, dar pe care îl simt alunecându-mi în josul pieptului, ca pe-o muzică tărăgănată al cărei ritm se-nghite greu, ca pe-o pastilă mult prea concentrată în cantitățile de morfină.

Nu plânge

Mi-ai promis că n-ai să plângi, nici măcar cu sufletul. Usucă-l până la asanare. Să nu rămână cursuri inferioare, niciun izvor ce-ar putea declanşa un plâns infernal, unul de care ştiu că eşti în stare; căci nu te poți abține.

Promite-mi încă o dată, şi înc-o dată; iar şi iar. Vreau să nu te aud sughițând după plâns, vreau să-ți zăresc zâmbetul, dinții şi gingiile dezvelite-ntr-un râs haotic, isteric; diferite de plâns. Nu totul e-o lacrimă desprinsă din cer, el nu plânge; sunt norii de vină. Dar nu e decât un fenomen instabil, trecător, norii pot fi şi caşti; pot lua diferite forme, desprinse din poveşti şi basme, depinzând de vrerea vântului.

Şi iarba se ridică şi se-ntinde către cer, şi către aripi să le-audă murmurând în fâlfâitul lor acoperind pământul şi umbrindu-l sub ocrotirea lor; valsează pe nori, şi-acum se aud zgomotele paşilor greşiți în tunete, în furtunile din ochii tăi, pe care le provoci conştient, iar şi iar, din plâns…

Ieşi la soare, copile, altfel plânge cerul dupa râsul tău!

Răni pe pietre..

Pe mine mă doare fiecare frunză căzută şi fiecare foşnet de suspine. În loc să mă doară suferința mea, proprie, durerea unei lovituri sau căzături, eu simt briza în piept bătându-mi ca o inimă, pompând aerul dulce, aer cald, crivăț, geruri; şi singurul copac răsturnat cu coroana către asfalt, ca-ntr-un lung balans legănat, şi simt cum mi se-ndreaptă durerea către şosea, către drumul şi către sensul pe care-l iau ramurile şi frunzele. Am cules o piatră pur şi simplu, răsturnată pe spate, zâmbind norilor, aşezați mai mult ca într-un şir de brocarturi; în mintea mea, nu erau doar vapori de apă, ce îşi aşteptau sfârşitul în ploaie sau în vântul ce până la urmă i-ar fi despletit – deşi mă rugasem vântului să se-mpiedice în părul meu, căci eram însetată de ploaie. Mi-au rămas imprimate pe liniile palmei sinuozitățile simple, întortochiate ale muşchiului ce îşi făcuse un rost spre nord pe-o latură ascunsă a pietrei (mele). Am dat mâna cu multe persoane; nu e contagios sentimentul de identitate cu natura – înseamnă că lor nu le-au rămas niciodata urme de muşchi pe palme; pentru mine a fost fatal, dar nu înseamnă c-am murit. Sunt vie să simt când se zguduie piatra, şi muntele, odata cu inima mea. V-am spus? Ea e tot din piatră.