Răni pe pietre..

Pe mine mă doare fiecare frunză căzută şi fiecare foşnet de suspine. În loc să mă doară suferința mea, proprie, durerea unei lovituri sau căzături, eu simt briza în piept bătându-mi ca o inimă, pompând aerul dulce, aer cald, crivăț, geruri; şi singurul copac răsturnat cu coroana către asfalt, ca-ntr-un lung balans legănat, şi simt cum mi se-ndreaptă durerea către şosea, către drumul şi către sensul pe care-l iau ramurile şi frunzele. Am cules o piatră pur şi simplu, răsturnată pe spate, zâmbind norilor, aşezați mai mult ca într-un şir de brocarturi; în mintea mea, nu erau doar vapori de apă, ce îşi aşteptau sfârşitul în ploaie sau în vântul ce până la urmă i-ar fi despletit – deşi mă rugasem vântului să se-mpiedice în părul meu, căci eram însetată de ploaie. Mi-au rămas imprimate pe liniile palmei sinuozitățile simple, întortochiate ale muşchiului ce îşi făcuse un rost spre nord pe-o latură ascunsă a pietrei (mele). Am dat mâna cu multe persoane; nu e contagios sentimentul de identitate cu natura – înseamnă că lor nu le-au rămas niciodata urme de muşchi pe palme; pentru mine a fost fatal, dar nu înseamnă c-am murit. Sunt vie să simt când se zguduie piatra, şi muntele, odata cu inima mea. V-am spus? Ea e tot din piatră.