O să îmi chinui gândurile să scriu ceva; orice, fiindcă presiunea unei complaceri şi-a unei tăceri masive nu poate fi împinsă înapoi, către nonexistenţa de unde a reuşit să se ridice. Şi-acum chinuie oameni, îi închide în gratiile lor hărăzite de ceea ce îi mai menţine în viaţă, unde respiră, simt, şi în fine, reuşesc să trăiască în continuare, să îşi ducă viaţa până la un anume punct, unde pot ceda, sau respira mai profund, inspirând aerul unei victorii psihologice.
Un simplu bloc întretăiat de alte blocuri, la răscruce de drumuri, tăind calea oamenilor, înălţându-se tot mai mult către cer; un bloc cu porţi verzi, vechi, ruginite, mâncate de vreme, pe-alocuri bălăngănindu-se pentru a da voie locatarilor să treacă, în scurtele lor eliberări din cei patru pereţi, care înghit aerul îngrijorat al unei existenţe cotidiene, care-şi umezesc varul, şi care nu simt greaţa ce cutremură atmosfera dimprejurul celor ce se inchid între vopselurile lor şi respiră, atingându-i cu indiferenţa vaporilor din aer.
Acolo trăiesc şi acolo inima mea palpitează când zumzetul străzilor aglomerate de câinii nimănui înceteaza a parcurge întinderea către liniştile mele interioare. Fiindcă acel zumzet e o parte din mine; fără el, rutina mea aglomerată – sau nu – nu ar mai fi aceeaşi. Doar lucruri presarate în vânt, ca şi-un praf. M-aş rostogoli pe o scenă goala, presărând amintiri şi aspiraţii, înălţându-mă spre frânghiile de care sunt trasă, care îmi îndreaptă orice pas şi îmi controlează orice gând, ca şi când ar fi al lor, ca şi când ei i-ar fi dat viaţă şi l-ar fi menţinut în poziţia verticală a unei sincope , ca şi când pe ei i-ar fi măcinat durerea unei bateri între emisfere.
Şi, deşi străzile umplute de trecători ambulanţi, de cai purtându-şi semnul vremii mai departe, de gunoaie aruncate la voia întâmplarii, pendulând între vânturi, de sincopele şi gropile care – dacă nu ar fi apărut – nu ar fi facut posibilă denumirea acestora ca fiind o parte din ceea ce ţi se înfiripă în minte când te gandeşti la acest cartier; plin de oamenii săi, loiali, sau poate nu, care dacă şi-ar fi găsit apartamente prin alte locuri, poate ar fi refuzat, din loialitate faţă de ceea ce înseamna ani petrecuţi între gratii, departe de cealaltă parte a oraşului, răsfrânt din puţina civilizaţie ce ne-a mai rămas nouă, românilor. Dar acum, cât de mult ne-am putea civiliza în mijlocul gherlelor de injurii şi taxe din centrul oraşului?
0 Responses to “Un alt cartier? Niciodată!”