Aproape că m-a prins ploaia…
Aproape că norul de deasupra şi-a răsturnat ploaia peste mine. Dar nu a făcut-o. A preferat să se retragă spre alte meleaguri, sau în alte cartiere, şi să le plouă pe ele… nu pe mine. Nu pe inima mea, nu pe mâinile mele ce îşi aşteptau odihna în ploaie, în picurii ce i-ar fi înăbuşit suferințele cu asfalt tot, şi le-ar fi aruncat în străfundurile întunecoase ale pământului, odată cu ploaia…. nu pe ochii mei, pe ploapele mele ce acopereau sentimentele interioare de dragul rugăminții unei ploi, de dragul unui somn în ploaie, de dragul unei ploi, măcar. Ochii mei s-au acoperit acum în monotonia apusului simplu, fără culori, fără ploaie.
E minunat cum mă las dominată de sunete, de melodiile din jurul meu. De natura ce crează, uneori, sunete care simți că te domină în toate notele lor…
De aceea e minunat sunetul ploii, de care nu m-am bucurat nici astăzi, nici ieri…de care nu mă voi bucura, poate, nici mâine… Moldova se îneacă sub ape… aici nici măcar nu plouă.
Aproape că m-a prins ploaia, doar în vis…într-un vis prematur, inocent în esența sa, în cea a cărei minte serveşte adăpostirii acestuia şi a multor alte visuri. A fost un vis de o clipă, poate chiar mai puțin, când printre legănările somnoroase ale voalurilor perdelei mi-a apărut la orizont…norul… acel nor care avea să îmi înăbuşe dorul de ploaie, de vânt, de furtună. Norul care m-a amăgit, şi care acum şi-a găsit sfârştul în vreo ploaie…departe de mine, de ochii mei, de mâinile mele neastâmpărate şi totuşi obosite de atâta aşteptare.
Câteva poze pe care le-am făcut într-o zi ploioasă, pe când mergeam cu maşina spre Bucureşti. N-am să uit acea zi.
A. U.
Ultimele cuvinte rostite