Târziu

Link către poză

Sufletul vrea să plece…

Departe…

Aşa că el prinde vântul şi norii…

De aripi…

Şi se lasă în voia lor…

Poate de data aceasta îl vor accepta şi pe el

Ştie deja să zboare…

Sufletul unui copil îşi ia rămas bun.

Pentru puțin timp.

Timp în care va valsa,

Va respira.

De zburat…. aripile i s-au tocit.

Va executa paşii unui dans

…celui mai frumos dans…

Cu soarele, cu răsăritul,

Cu prietenul său, timpul…

Si va face în aşa fel încât să…

Amâne despărțirea…

De sus, se vede un peron…

O să prindă un tren…

Un tren către nesfârşit…

Cuvintele întortochiate din fața dimineții

Poți rezista până la răsăritul următor? Apleacă-ți fruntea pe inima mea şi dormi; să-i asculți sistolele între care se pulsează iubirea şi fericirea prin sânge, în tot corpul. Le simt deja alergându-mi pe sub piele şi simt cum începi deja să adormi, cu iubirea cântându-ți balada noastră la urechea dreaptă.                                                                                                                                                                             Nu vreau să dorm. Vreau să te aud respirând fiecare clipă de aer parfumat cu dorurile noastre, în acel somn dulce de August târziu, care se termină ca-ntr-un vals cadențat de ritmul ploii noastre. Vreau să stăm treji aşa, în fiecare noapte. Să-ți veghez somnul până la răsărit, când vom privi culori somnoroase, răsfrângându-se către est şi inimile noastre. Nu vreau mai mult. Poți să dormi. Zâmbetul tău îmi spune că deja visezi. Cuvintele mele nu te pot ajunge. Se aud greierii graşi cum îşi cântă somnul gras, de vară. Si tu dormi, şi doar eu aud… trezeşte-te, somnorosule, răsare soarele deja.

Ochii încărcați de fulger

E furtună. Plouă. Plouă groaznic de trist. Furtuna şi-a pregătit din timp terenul. O aşteptam cu brațele deschise. Ştiam de dinaintea cerului închis la culoare că avea să vină. Încă de dinaintea aparențelor unor nori firavi, despletiți de vânturi şi ecouri depărtate ale durerilor….aşteptam ploaia cu urechea stângă prelungindu-şi lobul către locul unde fulgerele şi tunetele îşi pregăteau rolul în culisele norilor care păstrau toată aparenta linişte.

Sufletul mi-e ud; e plin de ploaie. A îmbrățişat-o calm, după care i-a acaparat toată durerea şi picăturile de ploaie rănite de asfalt. Sufletul nu poate suporta toată ploaia. O transformă în lacrimi. Şi plâng, plâng… şi nu mă pot opri, fiindcă ploaia bate neîncetat, acompaniată de şuieratul alert al vântului care, neatent, îşi prinde aripile negre de crengi şi de sufletele trecătoare care se zbat în iarbă.

Ploaia s-a oprit. Nu mai plâng cu lacrimi. Sufletul a rămas singur. Ochiul stâng bate către afară şi nu prinde în vizor decât aripile negre ale vântului care nu s-au smuls din copaci. Ploaia a trecut şi s-a uscat pe-asfalt.

“Nu mai plânge, suflete, îți promit că are să plouă şi altădată. Poate mâine, poate chiar diseară. Ploaia şi-a continuat drumul şi către alte părți. Îți va duce dorul, acolo unde va ajunge. Niciun alt suflet nu înțelege ploaia ca tine. ”

link către poză

Ascunde Timpul

Unde ai ascuns Timpul? Unde s-a dus cu toate ritmurile şi sensurile sale? Încotro ne îndreptăm acum, fără Timp, pe care l-ai ascuns în inima ta, egoistule, doar pentru a muşca singur din El. Şi noi ceilalți ne-am oprit în bătălia cu Timpul. Fiindcă nu îl mai găsim. Ne-ai suspendat de timp. Ne-ai lăsat singuri. Adu înapoi Timpul şi îți promit, îți promit că Timpul tău de aici încolo nu va cunoaşte secunde, clipe, ani. Timpul tău va fi veşnic. Haide, dă-ni-l înapoi. Inima ta nu are nevoie de el. Nu ne opri acum, când trăim clipe de care nu ne este frică şi care se întind până la sufletele celorlalți.

Sau adu-ne înapoi, pe noi amândoi, în trecutul fericit. Atunci când îți împroşcam visurile cu clipe veşnice de care nu te puteai feri, şi care-ți surâdeau nisipos, temându-te chiar să nu le pierzi. Comandă timpului, şi readu-ne înapoi… ştiu că poți. Şi acolo…acolo poți opri timpul în loc, în inima ta. Eu voi fi alături de tine, îți voi asculta inima bătând, o voi simți prin inima mea, iar sângele tău nu va conduce către ea decât Fericire. Şi timpul va porni din nou…. în inimile noastre.

Albastrul ochilor deschis…

Stai. Nu-mi ameți şi mai mult amintirea mea cu marea. Vreau să o țin minte aşa cum am văzut-o ultima oară. Nu schimba culorile, nu inventa alte păsări. Eu vreau să o ştiu aşa… după amintirea mea. Nu o voi amesteca dimpreună cu impresiile tale.

Lasă-mă să te duc şi pe tine acolo. Nu la mare, în amintirile mele despre ea. Nu e un drum anevoios, două sau trei bătăi din aripi sunt suficiente. Şi după, o perdea de nisip se dă în lături, permițându-ne să urcăm şi mai mult în amintire. Vezi, nu e greu deloc! Înainte, nici eu nu ştiam cum să ajung la ea… să ne întâlnim din nou, să îi vorbesc ca altădată; aveam amintirea. Cum putusem să uit de ea? Cred că o reprimase cotidianul.

Nu vroiam să aduc pe nimeni aici. Era ceva între mine şi marea. Albastrul ei deschis se prelungea în albastrul ochilor deschis. Eram o parte din mare. O parte imperceptibilă.

Acum o vezi şi tu?

Du-te înapoi, acasă. Eu rămân aici. Aici e casa mea. Noaptea, mă protejează luna. Şi stelele. Şi marea îmi acompaniază visul cu cântecele sale de leagăn şi valuri.

Te voi aduce aici şi altădată. În teatrul albastrului deschis, pe aripi de pescăruş, în bătaia firelor de nisip, pe lângă perdele lungi de ceață şi nori. Visul nu e departe în fâlfâirile aerului care ne poartă încet, încetişor, spre albastrul mării deschis, într-un timp în care totul stă pe loc, doar briza-ți ajunge în dreptul urechilor, soptindu-ți poveştile lor. Tu ascultă-le vâjâitul. Şi valurile. Sunt povestea visului meu.

Mă scuzați pentru calitatea conținutului. În ultima vreme, simt că nu mă mai pot înțelege cu unele cuvinte. Sper că îmi voi reveni în curând.

Dorul de stele

Mai sunt şi alte seri asemănătoare cu aceasta. Când mă cuprinde nostalgia după ce ascult o anumită melodie sau mă uit la unele poze mai vechi. Câteodată se întâmplă pur şi simplu. Fără niciun alt suport. Ştiu şi de ce îmi este dor acum. În alte seri nu ştiam nici măcar asta… şi mă frământam încontinuu pentru a găsi sursa, amintirea, locul, persoana, lucrul care îmi provoacă atâta stare de dor şi care nu se ivea şi în memoria mea, care mă măcina de la distanță, poate de ani, de zile, de luni… dar mie dorul nu-mi trecea.

Şi nici nu vreau să dorm. Imi place starea asta. Mă face să fiu fericită şi tristă în acelaşi timp. Fericită pentru că s-a întâmplat ceva, pentru că am amintiri ; tristă pentru că toate aceste lucruri nu se pot repeta. Pentru că m-am resemnat. Nu mai e o negare a imposibilității de retrăire a acelor lucruri. e doar tristețea resemnării, a neputinței… a amintirilor.

Îmi bate inima mai tare. Atât de tare încât îmi pot simți trupul bătând odată cu ea. Vibrez toată, din toate încheieturile şi toate amintirile mele. Îmi vibrează şi sufletul. Nu îl pot auzi, nu-i pot percepe mişcarea, răscolirea continuă, dar ştiu. Ştiu că vibrează şi el. O simt. O simt în toate amintirile şi simțămintele mele. O simt în dorul meu profund, în căutările mele absurde, inutile. În noapte o simt. În noaptea care mi-e sfetnic permanent. Care mă adăposteşte de dor. Dar în noaptea aceasta, dorul a fost mai puternic. A învins noaptea, a spulberat stelele de pe cer, a furat luna, şi mi le-a adus toate mie. În toate amintirile mele.

E ciudat cum o melodie mă poate face să vibrez de atâtea amintiri, de atâta dor… ascultam “hey there delilah”. Da, e ciudat şi faptul că îmi place această melodie. Nu înțeleg de ce. Poate versurile. Sau poate simplul fapt că cineva a scris aşa ceva pentru o fată şi a arătat-o lumii întregi. Cred că Delilah e fericită. Eu aş fi.

Melodia îmi aminteşte de acel moment…un simplu moment în care sora mea mi-a arătat-o pe youtube. Spunându-mi că a văzut clipul pe vh1. A durat mai puțin de o clipă. Dar încă țin minte. Şi uite cum ceva atât de scurt mă frământă atâta acum.

Apoi, am revăzut secvențe din Clona. Mai țineți minte, Clona? Telenovela după acasă. Doamne, muream după ea! De toate cele 3 ori în care a fost difuzată am privit cu emoție. O emoție simplă, copilărească, inconştientă. Doar acum mi-am dat seama de ea. Am ascultat mai ales o melodie… mai bine o pun în articol. Când ascult această melodie, parcă revin toate acele emoții, toată acea stare care mă cuprinde aşa de uşor pe mine. E un fel de beatitudine, născută din lucruri mărunte, ca acestea. O melodie, o poză, atâtea amintiri….

Nu prea vorbesc despre asemenea lucruri. Îmi dau seama că în ultima vreme, în această vacanță mai exact, nu am făcut mai nimic. Decât am citit. Şi am scris câteva lucruri pe acest blog. La începutul vacanței îmi propusesem să nu scriu decât într-un anumit caiet de-al meu, fără blog, fără nimic virtual. Doar eu şi caietul. Dar nu am făcut aşa. Îmi place să împart anumite lucruri cu oamenii. Chiar şi virtual, prin intermediul unui blog. Îmi place să vorbesc despre sentimente, anumite stări. Sentimentele mele, sentimentele voastre, ale oricăruia dintre noi. Fără să devină însă prea personal.

Sunt atât de puține lucruri pe care le-am făcut până acum…şi îmi dau seama de abia acum, la sfârşitul articolului că nu am amintit de vara trecută. Mi se face atât de dor când mă gândesc la ea. Deşi atunci uram acea perioadă anostă. Nu făceam nimic. Dar acum…acum nu îmi pot opri dorul, şi somnul e singurul care îl poate întrerupe. Îmi dau seama că am aberat destul. O fi de la stele…

Soarele păleşte în urma mea…

- Unde mergem ?

- Nu ştiu…încă nu ştiu. Doar urmează-mi paşii…

- Dar mergi prea repede. Nu pot ține pasul cu tine.

- Dacă vrei să fii fericită, urmează-mă.

- Dar de unde ştiu că voi fi fericită?

- Ai încredere în mine. Te duc într-un loc mai bun.

- Dar nu vreau un loc mai bun! E suficient pentru mine ce am aici! Am amintiri aici, înțelegi ?

- Amintiri… ha, amintirile pot lua naştere oriunde. Din orice loc pe unde treci iei cu tine o amintire. E automat.

- Nu, pentru mine acelea nu sunt amintiri. Doar nişte imagini, nişte umbre ale trecerii mele prin anumite locuri. Dar aici, aici am amintiri. Înțelegi, amintiri! Sunt cele care mă leagă sentimental de orice ating, orice văd, sunt existența mea, sunt fotografiile mele virtuale. Sunt tot ceea ce mi-au mai rămas. Nu sunt doar simple amintiri. Sunt amintirile mele. Locul ăsta. E o amintire în sine, cu tot ce am trăit aici.

- Înțelege şi tu! Nu poți trăi din amintiri! Nu poți! Trebuie să îți vezi mai departe de viață, să înveți să trăieşti fiecare clipă. Să trăieşti prezentul, nu prin trecutul tău, nu prin amintiri. Respiri un aer sec. Un aer uscat şi care nu te ajută să trăieşti. Care te intoxică. Asta reprezintă amintirile. Ele nu lasă pe nimeni să trăiască.

- Ba da, eu trăiesc.

- Vino mai repede.

- Tu chiar nu vezi? Soarele păleşte în urma mea! Chiar nu observi? Deja îmi duce lipsa… şi eu care credeam că va lumina mai mult, chiar şi de la plecarea mea.

- E doar apusul.

- Ba nu, nu e doar apusul… e plecarea mea.

- Se face târziu.

- Uite, aici e locul unde stăteam până târziu şi spuneam poveşti de groază. Ştii că eu nu mai puteam dormi noaptea de frică?

- Asta a fost în trecut.

- Pentru mine încă mai este….

- Nu mai eşti un copil! Nu mai poți umbla hai-hui, spunând poveşti, alergând în încercarea de a-i face fericiți pe toți. Trebuie să creşti!

- Nu te cred. Cine a spus asta?

- Asta e legea naturală.

- Ba nu, eu nu cresc. Nu vreau să cresc. Lasă-mă aici.

- Înțelege odată, şi nu mai face ca un copil!

- Cine a spus că nu sunt?

- Eu plec.

- Pleacă.

- Nu te interesează?

- Nu.

- Şi cine va avea grijă de tine la noapte?

- Luna.

- Atât ?

- Si stelele.

- Bine. Mai târziu vei regreta. Tu nu vezi că nu mai e nimeni în jur ? Toți au plecat. Au crescut ! Ceea ce ar trebui să faci şi tu !

- Dar se vor întoarce. Vor vedea că aici e mai bine.

- Haide, vino.

- Nu pot. Nu pot!

- Ba da, poți. E uşor.

- Nu pot. Trebuie să am grijă de soare… parcă s-ar sfârşi acum… parcă nu ar mai putea propulsa lumina. Ţi-am spus eu că are nevoie de mine, de surâsul meu. Altfel, pentru cine ar mai lumina atâta ?

Pană de inspirație…

Aş vrea să scriu mai mult pe acest blog, dar am rămas în pană… de inspirație…sau cuvintele nu mă mai ajută…

În această plictiseală continuă şi sufocantă mi-e greu să îmi găsesc energia psihică necesară pentru a compune ceva. Asta cere şi o implicare emoțională din partea mea. Dar nu mă mai pot gândi deloc la acest lucru, la ce vreau să scriu, la cuvinte, la sensuri, la implicații.

Mă întreb doar…de ce timpul trece atât de repede? E adevărat că mă afund într-un plictis, dar…. dacă timpul ar fi de partea mea, poate că m-aş gândi la nişte activități pe termen lung, pentru a alunga plictiseala, dar aşa…. Timpul trece prea repede, şi nu-mi oferă nici măcar şansa de a mă gândi la ceva. Îmi e dor de acele vacanțe când stăteam la țară cu săptămânile. Of, o săptămână trecea cât o lună de acum. Trecea încet. Puteam profita de fiecare joc, de fiecare pagină întoarsă a vreunei cărți, de fiecare rază de soare, de fiecare surâs. Acum aceste lucruri trec prea repede, ca o frunză-n vânt. Nu lasă nicio urmă în spate, de parcă nici nu ar fi existat, de parcă nici nu le-aş fi simțit. Apusurile îşi aruncă culorile pe cer repede, la fel de repede cum se dizolvă în întuneric. Apusul era înainte un fel de prelungire a jocului, pentru a nu pleca în casă, la insistențele bunicii.

Nu pot să cred câte s-au schimbat de atunci. şi totuşi nu pare mult timp de atunci. acum, când mă uit la acele locuri nu mă mai pot regăsi pe mine. Nici surâsul, nici jocul. Nici apusul, nici soarele…

Totul e din vina timpului. Atunci de ce trecea timpul aşa încet? Sau… percepeam eu altfel trecerea timpului ? poate că nu-mi păsa de el. Poate că nu realizam câte poate face timpul cu noi. Vreau să fentez timpul. Dar nu pot. Nu mai am jocul în mână, în priviri. Nu mai am surâsul acela inocent, de o nonşalantă joacă cu luminile şi culorile. Sau poate că mi-a rămas pe chip. Doar că nu îl mai priveşte nimeni acum. Sau poate că mi-a rămas în suflet. Da, sigur aşa este. Sufletul îmi zâmbeşte adesea. Pe el lumea nu-l poate atinge. El nu poate fi văzut şi de aceea e fericit. Fiindcă poate trăi în libertatea lui fericită, în copilăria lui care ar îmbăta de fericire orice privire, orice chip, orice rid, orice copil rămas între trecut şi prezent, ca mine.