- Unde mergem ?
- Nu ştiu…încă nu ştiu. Doar urmează-mi paşii…
- Dar mergi prea repede. Nu pot ține pasul cu tine.
- Dacă vrei să fii fericită, urmează-mă.
- Dar de unde ştiu că voi fi fericită?
- Ai încredere în mine. Te duc într-un loc mai bun.
- Dar nu vreau un loc mai bun! E suficient pentru mine ce am aici! Am amintiri aici, înțelegi ?
- Amintiri… ha, amintirile pot lua naştere oriunde. Din orice loc pe unde treci iei cu tine o amintire. E automat.
- Nu, pentru mine acelea nu sunt amintiri. Doar nişte imagini, nişte umbre ale trecerii mele prin anumite locuri. Dar aici, aici am amintiri. Înțelegi, amintiri! Sunt cele care mă leagă sentimental de orice ating, orice văd, sunt existența mea, sunt fotografiile mele virtuale. Sunt tot ceea ce mi-au mai rămas. Nu sunt doar simple amintiri. Sunt amintirile mele. Locul ăsta. E o amintire în sine, cu tot ce am trăit aici.
- Înțelege şi tu! Nu poți trăi din amintiri! Nu poți! Trebuie să îți vezi mai departe de viață, să înveți să trăieşti fiecare clipă. Să trăieşti prezentul, nu prin trecutul tău, nu prin amintiri. Respiri un aer sec. Un aer uscat şi care nu te ajută să trăieşti. Care te intoxică. Asta reprezintă amintirile. Ele nu lasă pe nimeni să trăiască.
- Ba da, eu trăiesc.
- Vino mai repede.
- Tu chiar nu vezi? Soarele păleşte în urma mea! Chiar nu observi? Deja îmi duce lipsa… şi eu care credeam că va lumina mai mult, chiar şi de la plecarea mea.
- E doar apusul.
- Ba nu, nu e doar apusul… e plecarea mea.
- Se face târziu.
- Uite, aici e locul unde stăteam până târziu şi spuneam poveşti de groază. Ştii că eu nu mai puteam dormi noaptea de frică?
- Asta a fost în trecut.
- Pentru mine încă mai este….
- Nu mai eşti un copil! Nu mai poți umbla hai-hui, spunând poveşti, alergând în încercarea de a-i face fericiți pe toți. Trebuie să creşti!
- Nu te cred. Cine a spus asta?
- Asta e legea naturală.
- Ba nu, eu nu cresc. Nu vreau să cresc. Lasă-mă aici.
- Înțelege odată, şi nu mai face ca un copil!
- Cine a spus că nu sunt?
- Eu plec.
- Pleacă.
- Nu te interesează?
- Nu.
- Şi cine va avea grijă de tine la noapte?
- Luna.
- Atât ?
- Si stelele.
- Bine. Mai târziu vei regreta. Tu nu vezi că nu mai e nimeni în jur ? Toți au plecat. Au crescut ! Ceea ce ar trebui să faci şi tu !
- Dar se vor întoarce. Vor vedea că aici e mai bine.
- Haide, vino.
- Nu pot. Nu pot!
- Ba da, poți. E uşor.
- Nu pot. Trebuie să am grijă de soare… parcă s-ar sfârşi acum… parcă nu ar mai putea propulsa lumina. Ţi-am spus eu că are nevoie de mine, de surâsul meu. Altfel, pentru cine ar mai lumina atâta ?
ailesdeplomb
vad intre aceste randuri o batalie dintre un suflet si o constiinta. pana la urma nici nu stii cum e mai bine, sa ramai aici, intre amintiri, unde soarele iti vegheaza pasii si lumineaza pentru tine si unde luna si stele iti pazesc somnul. sau acolo. unde soarele a apus, dar sunt multe alte beneficii. acolo e viitorul. aici e prezentul strict legat de trecut. de ce nu mergi cu el? eu am incredere ca te va ajuta sa cresti exact cum trebuie. poti sa iei cu tine si cateva amintiri, si lumina soarelui, si grija si caldura lunii si a stelelor. dar mai lasa si cateva amintiri in urma, odata cu apusul. gandeste-te ca poate ele asta vor. sa moara in pace si sa fie ingropate undeva in inimioara ta mare. in sufletul tau de copil inocent. [ iubesc cum scrii. nush cum, prin ceea ce scrii simt ca sufletul tau se leaga de al meu. ciudat, nu? ]
“Ei” nu se mai întorc, este un drum cu un singur sens; mai devreme sau mai târziu tot vei purcede.
Nu te agăţa de Soare prea mult,este doar o altă stea…
Ecsilia, cel mai greu ne este să creştem, să lăsăm în urmă amintiri, copilării, jocuri. Este o creştere inconştientă, involuntară, dar progresivă. O creştere pe care nu o putem opri, fiindcă timpul o posedă, o controlează, fiindcă nu putem opri timpul, sensul, direcția vieții noastre. La un moment mă puteam lăsa dusă uşor de instinctul de a pleca, de a lăsa în urmă aceste locuri, de a descoperi altele, dar mi-am dat seama că e mai bine aşa, să rămân aici. De ce? Pentru că aşa vrea sufletul meu.
pentru că aici îi este bine lui. Pentru că dacă lui îi este bine, atunci şi mie îmi este bine. Pentru că am înainte mulți ani de maturitate, dar anii copilăriei nu pot fi recuperați, fiindcă ei sunt lăsați în spate. Fiindcă prelungesc această plecare, acest adio.
Eu scriu pentru ca fiecare suflet să se lege unul de celălalt, să simtă la fel, să vibreze sub aceleaşi simțăminte, fiindcă vreau să vă amintesc de el, de existența lui, de voi. Fiindcă vreau să fiți copii iar, sau măcar să gândiți ca unul, ca mine. Nu permanent, măcar atâta timp cât citiți. Şi tare îmi pare bine că am reuşit, măcar în cazul tău. Că-ți simți sufletul legat de al meu, prin ceea ce scriu.
Numai bine şi noapte bună !
Este steaua care pare cea mai apropiată noi, care naşte culori, lumini, iubiri…. copilăriile, verile, vacanțele, scăldatul, tălpile uscate de-atâta nisip cald…. Este căldura din iulie care te sufocă, care te face să simți cu adevărat vacanța cea mare, vara, vara cu toate distracțiile ei:)
Şi chiar de nu se vor întoarce, ei tot după acest loc vor tânji… sau cel puțin sufletul lor…
nu. nu am zis sa lasi tot in urma. pentru ca nimeni nu se poate desprinde de copilarie. e cel mai dureros lucrul posibil cred. eu peste 3 luni nu o sa mai fiu [ conform buletinului ] copil. si ce? crezi ca ma opreste asta?! nu vai. mai am de gand sa copilaresc mult si bine, pentru ca nu ma pot desprinde. ziceam mai sus doar ca anumite lucruri trebuiesc lasate in trecut, nu toate. da. se pare ca scrii de la suflet pentru suflet. si apreciez mult asta. si din moment ce doua suflete sunt legate, porneste o prietenie. sau .. gresesc?
Trecerea anilor, vârsta, reprezintă poate un fel de criteriu al societății. Eşti bun sau nu de ceva în funcție de vârstă, după ea, societate. Copilăria nu “lucrează” în funcție de vârstă. Nu are un program. Are doar jocul. Jocul şi fericirea. Şi inocența. Astea sunt armele ei.
Apropierea sufletelor înseamnă un fel de comuniune automată. Ne asemănăm măcar dintr-un punct de vedere, al spiritului. Asta da, naşte prietenii. Iubiri, chiar. :)Aici mă refer la persoane de sex opus.
Hmm… te contrazic puţin nu eşti bun de ceva în funcţie de vârstă doar după societate,e vorba de capicităţile tale (psihice, fizice), de o anumită experienţă de viaţă,etc. etc.
Până la urmă fie că vrei sau nu vrei maturizarea se produce.
Copilăria e un stadiu, armele sale sunt de faţadă, te poţi refugia în ea temporar după o anumită vârstă, câteva clipe prin amintirile pe care le posezi.