Luna din adâncul nopții sau cuvinte imprimate pe suflet

Iar s-a făcut târziu şi nu mai pot asculta toamna şi nici cerul. Eu ştiu că tu mereu ai halucinații şi că mă vezi peste tot, în orice frunză care îți cade pe urmele privilor tale din Cer, dar eu nu pot fi peste tot, pentru că eu acum am dat peste un alt început şi pentru că încep să regret finalitatea acelui sfârşit.

E noapte, dar eu tot nu te aud. Probabil că nu a răsărit nici Luna, iar tu încă te încălzeşti la focul cuvintelor imprimate pe sufletul tău. Nu e nimic, şi mie mi-e frig. Ţi-am aruncat în aer, printre nori ( sau poate că erau aripile pescăruşului din visul tău) un val de noapte de care-am atârnat şi un zâmbet. Grăbeşte-te să le prinzi, nu cumva să pierzi iar Răsăritul! Ştii că după aceea se întunecă totul şi nu-ți mai poți distinge nici măcar cuvintele care ies, printre şuvițe lungi de şuierul lunii, din adâncul văilor glasului tău. Drege-ți vocea sau se-acoperă luna cu nori!

Ce a fost astăzi?

Astăzi nu a fost Apus. A fost doar o avalanşă de nori peste Soare. Şi culorile… unde sunt? … sugrumate de nor şi vânt.

Astăzi nu a fost nici toamnă, nici frig, nici tu. Astăzi “am pornit cu roua-n picioare ca să cânt un cântec de Soare”, fiindcă “lumea se limpezea şi se-auzea cum bătea inima”, pentru că e “numai una”. Astăzi nu a fost toamnă, astăzi a fost dor. Astăzi nu am mai aruncat cuvinte în sufletele oamenilor, astăzi ei mi le-au dăruit mie, în ritmuri de Phoenix. Fiindcă astăzi aş fi vrut să nu se mai termine, şi fiindcă astăzi am scris câteva pagini în caietul meu cu coperte groase şi roz, şi fiindcă îl respect pe Mircea Baniciu, şi fiindcă nu ştiu ce-ar mai fi fost melodia “Fluier în cer” fără a sa voce.

Citeşte şi nu plânge

Ea are aripi. Aripi de zăpadă. De plumb. Aripi de pescăruş. Şi atunci, ea zboară peste mare şi se întâlneşte cu iubirea şi fericirea pe băncuța din mijlocul apei nesfârşit de albastre în unduirile uşoare de raze aprinse din tremurul pleopelor.

Când nu zboară, aripile ei se prefac în două mâini atât de mici, albe şi bondoace cu nişte degete ce-mi amintesc de eforturile depuse prin penițe şi de cerneala ce-i acoperă întotdeauna câte un deget şi care durează până la sfârşitul orelor, ca un semn al paginilor scurse pe cuvinte care nu zgârie rândurile, ci le-adună, le îmbrățişează şi atunci le acoperă cu mâna, de modestie, vrând parcă să ocrotească cuvintele, să nu le scape din lanțurile ei blânde de ploi şi fulgi de zăpadă care-i albeau şuvițele în visuri şi la geamul ferestrelor şcolii, în noapte…

Ea va spune vă exagerez. Că întotdeauna vorbesc frumos de ea. Că ea niciodată nu va fi ca mine. Eu îi voi spune că nu, nu este, pentru că ea mi-a depăşit deja condiția precară, născută dintr-o imaginație limitată. Îi voi mai spune că ea nu trebuie să-şi acopere ochii când plânge, pentru că lacrimile ei, pe hârtie, se metamorfozează în versuri. Pentru că ea e specială, deşi nu se consideră. Pentru că ea se supără discret. Dar niciodată nu i-am putut înțelege ochii. Ochii ei mari şi căprui pe care nu-i poți citi niciodată, care sunt conturați în desăvârşire cu chipul şi pletele ei lungi, şi mai de neînțeles. Pentru că ea întreagă este un volum de poezii, de Nichita sau Magda, iar degetele ei mici, scoase discret de sub uleiurile de cerneală sunt dovada vie şi jucăuşă a sufletului ei ca o liră ce îngână poezii peste mări şi țări, până la băncuța albastră din mijlocul oceanului.

Ioanei…                                                                                                                                                                  17 Septembrie 2008

Golul dintre rânduri

“Nu-mi plac începuturile tocmai pentru că lasă în urmă un sfârşit ce nu poate fi remediat şi pentru că acum nu se simte niciun alt miros decât de dor.

Niciodată de 15 septembrie nu a fost mai întunecat ca acum.

Şi pentru că niciodată o zi de toamnă nu m-a purtat cu gândul către o zi de iarnă cu umerii înzăpeziți. “

P.s. Am pus între ghilimele textul fiindcă este doar o parte din cel pe care îl am scris în caiet.

Plec.

Plec. Dar nu, nu mă ascund de timp.

Un pic de toamnă

Cum se instalează toamna… prin mirosuri proaspete de gem abia pus pe foc. Frunzele-şi încearcă zborul prin atmosferă, şi ploaia trece tăcută, ca un val de cuvinte pe mare…

 

Am un anunț. Nu voi mai scrie aşa des. Treaba asta cu blogurile nu prea îmi prieşte. Am şi dat uitării caietul meu cu coperte roz şi groase, pe care le-am colorat cu albastru şi pe care am scris fel şi fel de cuvinte, de-ale mele, de-ale altora, de-ale melodiilor.

 

Am început să mă uit pe mine. Mă voi duce în întâmpinarea caietului meu şi a amintirilor ascunse de coperte, înrădăcinate în cuvintele mele…

 

Repet. Nu voi mai scrie aşa des. Dar nu renunț la blog. Nu renunț a vă citi pe voi, cei care m-ați determinat să rămân aici. Nu, doar că voi pondera lucrurile. Voi face în aşa fel încât blogul să nu mai fie ceva prioritar pentru mine.

 

Cât îmi place mirosul umed de ploaie şi cel veşted, de toamnă. Frunzele nu au căzut, încă. Îşi pregătesc culoarea de debut…

Tăcerea din cuvinte

Unde-ți este sufletul? Căci uite, vine toamna… Şi cine mai alină durerea frunzelor şi golul mut lăsat de căderea lor? În absurd, în infinit, în toamna ce-şi pregăteşte strunele  ce cântă a iubire, a dor… şi care-şi pierd ecoul printre sufletele care se rătăcesc şi ele în durerea unei frunze, în măsura unei clipe ce toamna presară cu vânt şi gol.

De aici

Unde-ți este chipul sufocat de cuvinte în treacăt? Uite, cuvintele mele se răstălmăcesc în gratiile lor şi nu au de ce să se izbească… le alungi cu mâna, plictisit, ca şi când le-ai cunoaşte prea bine. Ai ascultat vreodată ? Adu-ți sufletul, nu-l mai amăgi de crengile goale şi uscate, şi ascultă. Timpul se opreşte între mine şi tine, între cuvintele mele şi sufletul tău. Nu, nu pleca. Acolo… acolo nu te aşteaptă decât tăcerea…

 

Serbările Timişoreana rule!

 

Da. Serbările Timişoreana rule! Pentru că ştim să sărim, să dăm din cap pe muzica celor de la Vița de Vie, pentru că ştim să fim noi, în varianta dezlănțuită. Pentru că suportăm berea, şi o bem. Şi o vărsăm pe pantalonii altora. Sau ajunge chiar pe noi. Pentru că nu ne pasă pe cine călcăm pe picioare sau pe cine împingem. Pentru că nu ştim versurile, dar nu contează, simțim muzica. Ce mai rămâne? Doar noi, doar noi şi sunetul… aaah, îmi țiuie urechile!

În ce-ai transformat noaptea?

Ai transformat noaptea în licurici, stele, lilieci şi ploi? Nu ți-era de ajuns întunericul din noi? A trebuit să mă stingi aşa încet-încet, în pâlpâiri de lumină? Cât întuneric mai avem? Puțin… haide, ia-mă în brațe, până nu se luminează de tot… mâine-noapte, să stingi toți licuricii, toate stelele, să ne lumineze doar sufletele noastre… ne adăpostim de ploaie în bătăile inimilor noastre. Câtă fericire şi iubire poate pulsa inima ta? Ah, îmi aleargă pe sub piele… şi mă gâdilă… aşa gâdilă iubirea de obicei? Trebuie să mă obişnuiesc. Îți simt zâmbetul prin noapte. Şi pe tine te gâdilă, nu-i aşa?

Toamnă deja…?

Link către poză

A venit toamna sau e doar sufletul meu ?

P.s. Hai înapoi.