Citeşte şi nu plânge

Ea are aripi. Aripi de zăpadă. De plumb. Aripi de pescăruş. Şi atunci, ea zboară peste mare şi se întâlneşte cu iubirea şi fericirea pe băncuța din mijlocul apei nesfârşit de albastre în unduirile uşoare de raze aprinse din tremurul pleopelor.

Când nu zboară, aripile ei se prefac în două mâini atât de mici, albe şi bondoace cu nişte degete ce-mi amintesc de eforturile depuse prin penițe şi de cerneala ce-i acoperă întotdeauna câte un deget şi care durează până la sfârşitul orelor, ca un semn al paginilor scurse pe cuvinte care nu zgârie rândurile, ci le-adună, le îmbrățişează şi atunci le acoperă cu mâna, de modestie, vrând parcă să ocrotească cuvintele, să nu le scape din lanțurile ei blânde de ploi şi fulgi de zăpadă care-i albeau şuvițele în visuri şi la geamul ferestrelor şcolii, în noapte…

Ea va spune vă exagerez. Că întotdeauna vorbesc frumos de ea. Că ea niciodată nu va fi ca mine. Eu îi voi spune că nu, nu este, pentru că ea mi-a depăşit deja condiția precară, născută dintr-o imaginație limitată. Îi voi mai spune că ea nu trebuie să-şi acopere ochii când plânge, pentru că lacrimile ei, pe hârtie, se metamorfozează în versuri. Pentru că ea e specială, deşi nu se consideră. Pentru că ea se supără discret. Dar niciodată nu i-am putut înțelege ochii. Ochii ei mari şi căprui pe care nu-i poți citi niciodată, care sunt conturați în desăvârşire cu chipul şi pletele ei lungi, şi mai de neînțeles. Pentru că ea întreagă este un volum de poezii, de Nichita sau Magda, iar degetele ei mici, scoase discret de sub uleiurile de cerneală sunt dovada vie şi jucăuşă a sufletului ei ca o liră ce îngână poezii peste mări şi țări, până la băncuța albastră din mijlocul oceanului.

Ioanei…                                                                                                                                                                  17 Septembrie 2008