Nu? Nu.

Am şovăit atât de mult în faţa acestor rânduri, încât mă tem c-am să fiu dată uitării, c-am să încetez să mai scriu vreodată, poate fără niciun motiv, c-am să ajung a ţine în braţe nimicul. Eu am scris, scriu, dar mi se pare că nu mai am niciun motiv pentru care aş putea continua. Şi mi-e teamă că orice suflet se poate epuiza, şi că poate cer prea mult de la toamnă, şi că aş vrea să fie mai cu nor, nu cu soare, să mi se umbrească privirile. Ştiu. Vreau multe, dar nu pot comanda soarelui, aproape că l-aş putea ţine mai mult timp pe retină, dacă nu aş avea impresia că mă orbeşte. Încotro acum, nu ştiu. Dar tot ce văd, sau vreau să văd, este zăpadă. Da. Aştept Decembrie(sau sfârşitul lui Noiembrie) şi vreau să ningă de Crăciun, şi vreau să fie ca înainte. Şi aş mai vrea să pot publica mai multe pe blog. Şi ar mai fi.

A, şi aş mai vrea ca lumea care caută “poiezii de toamnă” să nu mai intre la mine pe blog. Dacă eşti un analfabet, atunci stai la locul tău, şi nu mă oripila pe mine cu “poiezii” de toamnă, şi poate că mâine aflu că “ieste” iar soare, că încep să mă enervez iar pe toamnă, şi poate încep să-i lipesc frunzele la loc, să nu mai semene a toamnă. Urât!

P.s. aţi ascultat vreodată ceva mai frumos?

Toamnă pustie

Dacă vă luaţi după data ultimei însemnări, aţi putea crede că am dispărut, ori am renunţat la blog, ori am încurcat paşii pentru a ajunge aici. Nu. Eu întotdeauna am fost aici, şi se pare că şi de ce-urile mele la fel. M-au întâmpinat pe pagină de fiecare dată, şi tot fără răspuns au rămas. Aşadar , nu le voi şterge, încă e toamnă afară, nu se ştie când o frunză ar putea ajunge la ferestra mea sau când îmi va foşni răspunsul. Măcar la o întrebare.

Cu ocazia acestei pauze, am trecut prin multe stări şi multe frunze, deşi la început mi-a fost teamă pentru ele. Şi încă mai îmi este, dar acum nu mai seamănă a Toamnă, seamănă a nimic, un nimic care foşneşte şi se aşează în faţa oamenilor şi care dau de furcă celor care dimineaţa mătură străzile, pt că în timpul zilei nu le opreşte nimeni din cădere. În acest timp, mi-am pus zâmbetul la păstrare, acum nu mai am expresie de om. În acest timp, m-am gândit mereu care ar putea fi titlul viitoarei însemnări şi cum aş fi putut începe. În acest timp, oamenii m-au dezamăgit, şi nu mi-au mai întins acadele (întotdeauna au spus că niciun copil nu iubeşte frunzele, eu le-am demonstrate că da!). şi totuşi m-au dezamăgit, deşi nu m-aş fi aşteptat, pentru a … a oara, şi-asa se face că în acest timp mi-am pierdut şi încrederea în oameni, pe lângă inspiraţie şi cuvinte.

Astăzi m-a durut capul destul, aşadar consider că e suficient. Am avut dese întâlniri cu timpul, dar mi-e teamă că s-a înecat în mare. Şi el m-a dezamăgit!

De ce?

Da! Şi eu… şi eu aş vrea să ştiu de ce. De ce e toamnă afară, de ce cad frunzele chiar dacă cineva le mătură mereu dimineața… sau de ce mi-e frig mie acum, când nu e nimeni în jur, iar la fereastra mea nu zboară niciodată frunze. De ce ?

Chiar… de ce nu îmi găsesc niciodată cuvintele când mă uit la cer, fiindcă se face că acolo le-am aruncat, să nu le vadă nimeni, deşi cerul nu mai e albastru ? Dar de ce, de ce nu mai e albastru ? Fiindcă e acoperit de viitoarea ploaie a norilor. Si de ce o să plouă ? De ce ? Fiindcă e toamnă ? Si de ce e toamnă ? De ce nu e tot vară ? De ce trebuie acum să alerg, să îmi găsesc vara, vara mea din August sau chiar din Iunie, dar în August a fost mai dulce-acrişoară, în August nu a fost nici vară, nici toamnă. În August am fost doar eu. De ce ? De ce iar toamnă ? De ce o să vină în curând iarna, fiindcă, da, deja îi simt suflul rece şi înghețat ? De ce ? Răspunde-mi, nu mă lăsa să adorm fără să ştiu de ce. Sau de ce nu îmi răspunzi niciodată ?

De ce e toamnă ?

De ce?