Ultima zi de toamnă*

“ … te rog pe tine, umbră, să redevii fiinţă…”

Este prea târziu, şi cuvintele dor, iar ceaţa îmi risipeşte privirea, atârnând-o de toamna iluzorie. Mă aşezasem la pântecul ei şi plângeam. Era prea devreme să plece ; prea târziu să se mai întoarcă.
Cerul se ascundea în zbor de fluturi albi şi frunze grăbite ; venea iarna, le-ar fi prins dezgolite şi îngheţate. Toamna a trecut prea repede pentru ele, prin mine. M-aş putea transforma în subiectul discursului meu inutil, dar sunt prea rece şi temătoare.
Eu…acum…
…. ce caut la sfârşitul toamnei ? mi-a promis, trebuia să aştept, Crângul cu poveşti de fum gros, pagini albe şi fumate…
Cine-o să mă mai ningă cu poveşti şi frunze în ceaţa Răsăritului ?cine ?

*Cel puţin, calendaristic.

Ea şi toamna* din afara ferestrelor…

Într-o zi ea a deschis geamul şi afară se făcuse toamnă, iar toamna aceasta pe care ea o vedea de la etajul trei al unui bloc cu patru etaje era o toamnă rece şi secătuită, cum nu mai văzuse niciodată până atunci. De la fereastra ei deschisă către toamnă şi aflată în libera bătaie a vântului, frunzele nu se vedeau cum cădeau şi nici măcar nu se auzea un foşnet îndepărtat. Toamna, în drumul ei către acea fereastră de la etajul trei, ajungea placidă şi îşi agăţa părul încurcat în frunze de crengile golaşe ale copacilor care şi le aplecau către pământ, parcă de ruşine!
Ea nu ştia bine ce înseamnă să-i fie toamnă la geam şi nici nu înţelesese dragostea tristă acoperită de frunzele risipite pe bănci, martore tăcute ale aşteptărilor şi ale atâtor declaraţii tremurânde de lumea exterioară lor, ce n-ar putea înţelege ce înseamnă să iubeşti şi în toamnă…
Dar băncile pustii, peste care ar putea cădea şi norii şi cerul, care ar putea fi tăiate, iar lemnul aruncat sau băgat în sobe, el ar putea păstra orice miros de vară sau toamnă, de August sau soare de Septembrie, de tic-tacul ceasului ei tăcut, de paşii grăbiţi ai unei frunze în căutarea rădăcinii şi de atâtea alte lucruri pe care ea, de la fereastra ei, nu le-a putut simţi decât ca pe o şoaptă izbită de vântul din drum, ajunsă la urchile ei acoperite de şuviţele buclate.
Ea nu ştie cum e toamna în centrul oraşului. Ştie doar că toamnă e sigur, că mai sunt câteva ore de somn, sau zile, până în Noiembrie, care îi sună atât de mult a toamnă, că poate s-ar îndura şi cerul sau soarele să răsară din sud şi să apună în Nord ca să nu se simtă prea singură în Noiembrie când va fi şi mai toamnă ca acum, dar ea nu va putea simţi, pentru că acum nici măcar ploaia nu va mai ajunge la acea fereastră de la etajul trei al unui bloc cu patru etaje.

*A nins deja, iar lumea uită că este încă toamnă şi se pregăteşte de iarnă, iar mie îmi place, e frig, e frig şi bine. A fost pentru prima oară când am urât ploaia pentru că a udat asfaltul şi astfel nu s-a aşternut deloc zăpada…