Reclamă gratuită la iluzii

Cuvintele călcau pe sufletele oamenilor. Oamenii râdeau cu lacrimi, în sufletul lor era frig; cuvintele se murdăreau, foile se ascundeau, marginile se rupeau, se zgâriau aplecate spre infinit. Sufletele se plimbau pe gheaţă, era frig, nimic nu pătrundea în ceaţă, corpul lor era neted, uniform, la fel, se robotizau în neştire, urmărind aceeaşi imagine cu acelaşi nesaţ de a o prinde, de a atinge, de a o simţi(?). Mâinile lor palpau întunericul abrupt şi gol, trăiau sub acelaşi semn, sufletul le era orb noaptea. Cuvintele îi minţeau, le promiteau o realitate falsă, ei nu ştiau, ei îşi doreau tot, necesarul lor de viaţă pentru a ieşi din acel suflet mânjit şi rece, sub care îşi purtau existenţa dură şi inutilă. Fugeau în cel mai încet mod posibil, îngreunându-şi drumul în mod stupid. Ei nu ştiau nimic. Sufletul lor se deteriora, se spărgea, dezvelea tot mai mult o imagine proastă, neasamblată.
Trupul lor era ca un nucleu în jurul căruia s-ar fi concentrat mizerii gratuite şi deliberate. Ajunul lor se petrecea fals, sub semnul unei iluzii fără astâmpăr. Timpul îi descoperea tot mai goi şi fără formă, o minciună a Universului. Ei, oameni ce acceptau vânzarea gratuită de iluzii.

Aiureli din toamnă

Sufletul îi lăcrima, cerul lăcrima.
Chipul îi zâmbea, ca unui nimic.
Braţele-i culegeau albastrul căzut pe pământ.
Glasul ei şoptea. Nimeni nu putea auzea.

Din ochii ei, trimiteam vederi mării,
nisipului,
albastrului cu gust amar,
ca un Noiembrie-n soare.

Mâna ei,
ca o aripă de cer.
Valsa, purtată de vânt,
pe Chopin, în stropi de ploaie.

Nimeni nu o auzea. Nu puteau…

Nu e poezie, e doar o joacă de copil, un desen de cretă şters de ploaie.