Fereastra cu ochii închişi

M-am aşezat pe tâmplele acestei lumi, care zvâcneau în aer a ploaie. Fruntea mi se apleca, încercând să-mi arunce privirile înapoi, în mine. Rămăşiţe din mine, risipite prin ferestrele pielii mele, alunecau una într-alta, se ansamblau, după care se dezlipeau, învârtindu-se în jurul aceluiaşi refren. Scăpasem prea mult din mine în această lume, rămânându-mi doar urme de timp, de ieri, care-mi apăsau aşa, uşor, coastele, sub care fremătau perdele de aer închis. Devenise prea strâmt în mine, eu nu mai aveam loc în mine, nu, chiar nu mai aveam.

Mă închideam între spaţiul strâmt dintre pleoape, iar lumea se deschidea, privindu-mă.

“ Tu eşti un cer pe care lumea îl expiră cu fum..  ”

Mulţumesc, Ammelie, dar îmi pare rău că te voi dezamăgi, textul pe care l-ai citit nu cred că are vreo legătura cu tema propusă, în sfârşit, voi reveni asupra lui, mai trebuie şflefuit, realizez asta. Sper că în curând (ah, mereu zic asta). Nici nu ştiu ce înseamnă acest « curând ».

Leapşa merge mai departe la Ioana. Ce spui să scrii despre …. o bancă? (una albastră, probabil)