Veşnicii întâlnite

“ – îţi zâmbesc ochii… îţi zâmbeşte fruntea, privirile tale râd închise de pleoape, închise în tine… aş vrea să te întreb ce loc anume din tine priveşti, dar mi-e teamă că ai pierde drumul înapoi.. ştiai că, de fapt, locul de joacă al luminii soarelui nu e pământul, ci chipul tău? Ştiai asta? Ştiai că toate cuvintele rostite de tine par îmbrăcate în alte rezonanţe, în alte melodii şi alte amintiri… ? ştiai că pe mâinile tale se pot distinge trecuturi, că degetele tale închid gesturi, curmă amintiri, glasuri, astupă în interiorul palmei aerul mort pe care îl expiră plămânii cicatrizaţi de dureri nocturne, închise între coaste? Nu ştii. Şi nici nu ai avea cum să ştii. Nici n-aş putea să-ţi spun toate acestea, să-ţi ridic privirile spre tine, să le arunc în interiorul tău, în locul potrivit, uită-te la mine ce neputincioasă sunt în faţa sentimentelor mele. Am împietrit în jurul lor, am crescut o perdea de inerţie, mâinile mele sunt neputincioase, privirile mele nu te mai pot privi.. nu mai pot strivi amintiri între pleoape, lumea îmi calcă auzul cu zgomotele pe care le produce, şi de ce? Ca să nu mai fiu în stare să-ţi ascult sufletul cântând versuri ţesute pe praf de timp, pe care nu l-am mai simţit de mult bătându-mi în piept? Nici nu mai sunt sigură de locul în care mă aflu, cât timp a trecut de când… cât timp a trecut ? spune-mi ! eşti în faţa mea? de când ne cunoaştem? De o veşnicie? Sau pendula sufletului meu nu mai măsoară de mult bătăile timpului ? parcă m-aş fi născut din pântecul veşniciei. Aşa mă simt acum. Incerc să te privesc, şi nu-mi dau seama de ce îmi reprim zâmbetul, de ce nu-l las să curgă pe malurile sufletului meu, de ce mă simt ca într-o poveste în care am nimerit în costumul altui personaj…. Si totuşi de ce totul în mine râde, râde de dă pe dinafară ? şi eu nu pot să-ţi arăt, nici să-ti spun nimic.. tăcerea mea e pecetea adusă zâmbetului pe care-l reprim în mine.. tac, şi aş umple această tăcere cu atâtea cuvinte, doar de mi-ai putea înţelege privirile. Mâinile mele strâng în interiorul lor această caldă tăcere, dar nu o pot arunca departe, peste timp. Spune-mi ce să-ţi mai vorbesc, în afară de privirile mele? M-am plimbat mult prin cugetul tăcerii mele, încercând să o explic, să mi-o explic, fiindcă, dacă n-aş fi atentă, ai putea dispărea brusc, aşa cum ai şi apărut…

Spune-mi cât timp a trecut de când eşti în faţa mea. Cred că ni s-au scurs veşniciile pe lângă coaste, au căzut la picioare, şi acum ne calcă pe tălpi.

Chipul tău e un fel de portret ieşit din ramă, care se plimbă sub peneluri, pe şevaleturi, dar care nicio mână de pictor nu-i poate reda frumuseţea sufletului în culori, în forme, în linii. Sufletul tău e împodobit de atâtea tăceri, de atâtea nopţi solitare şi amintiri în jurul cărora se construieşte o persoană frumoasă… şi tu ai fi vrut să renunţi la ele.. pentru ce ? fără amintiri, fără trecut, fără nopţi înlăcrimate sufletul nu are o măduvă de care să se susţină, un stâlp care să-l sprijine de căderi în timp.

Cât timp a trecut ? Am uitat că noi ne petrecem în paralel cu restul lumii, şi totuşi în acelaşi timp cu el, doar că pentru mine totul e altfel. Nu mă grăbesc. Deloc. Mai lasă-mă puţin aici, în faţa ta. Iţi zâmbesc ochii.

A, uite! Au trecut doar câteva minute! Aş fi zis că a fost o veşnicie… nu crezi la fel ? ”

Încă îţi zâmbesc ochii.. nu m-ai mai privit demult…

Dedicat….ei