Ochii încărcați de fulger

E furtună. Plouă. Plouă groaznic de trist. Furtuna şi-a pregătit din timp terenul. O aşteptam cu brațele deschise. Ştiam de dinaintea cerului închis la culoare că avea să vină. Încă de dinaintea aparențelor unor nori firavi, despletiți de vânturi şi ecouri depărtate ale durerilor….aşteptam ploaia cu urechea stângă prelungindu-şi lobul către locul unde fulgerele şi tunetele îşi pregăteau rolul în culisele norilor care păstrau toată aparenta linişte.

Sufletul mi-e ud; e plin de ploaie. A îmbrățişat-o calm, după care i-a acaparat toată durerea şi picăturile de ploaie rănite de asfalt. Sufletul nu poate suporta toată ploaia. O transformă în lacrimi. Şi plâng, plâng… şi nu mă pot opri, fiindcă ploaia bate neîncetat, acompaniată de şuieratul alert al vântului care, neatent, îşi prinde aripile negre de crengi şi de sufletele trecătoare care se zbat în iarbă.

Ploaia s-a oprit. Nu mai plâng cu lacrimi. Sufletul a rămas singur. Ochiul stâng bate către afară şi nu prinde în vizor decât aripile negre ale vântului care nu s-au smuls din copaci. Ploaia a trecut şi s-a uscat pe-asfalt.

“Nu mai plânge, suflete, îți promit că are să plouă şi altădată. Poate mâine, poate chiar diseară. Ploaia şi-a continuat drumul şi către alte părți. Îți va duce dorul, acolo unde va ajunge. Niciun alt suflet nu înțelege ploaia ca tine. ”

link către poză

Plouă peste şi în noi…

- Uite, iubite, plouă. Plouă într-o sâmbătă târzie…

- Nu aud ploaia.

- Nu e nevoie, iubite. E de ajuns să o simți.

- Nu o pot simți. E prea departe de mine, de noi…

- Nu, nu este departe. Cade lângă noi, lângă inimile noastre, stropindu-le în cădere… de ce crezi că m-am înmuiat aşa repede?

- Nu aud ploaia. Nu o simt. Îți aud bătăile inimii. Te simt tremurând. Ploaia trece pe lângă mine, şi nu mă stropeşte, nici nu mă simte…

- Dar tu crezi că ea simte asfaltul rece şi crud de care se izbeşte ?

- Da, o doare…

- Si pe mine mă doare…

- Pe tine nu te doare. Tu nu eşti ploaie…

- Eu sunt vânt şi nor…

- Tu eşti lângă mine…

- Sunt lângă tine…

- Mai simți ploaia ?

- Nu… te simt pe tine.

- Hai să mergem.

- Nu.. eu vreau în ploaie.

- Parcă spuneai…

- Nu, am nevoie de ea… are nevoie de mine… o doare, mă doare…hai în ploaie, să ne udăm. Să îi ameliorăm suferința. să râdem în ploaie şi să ne iubim…

- Nu mai plouă.

- Ba da, plouă. Simt că plouă. Până şi-n mine plouă. În tine nu?

- In mine nu mai e altceva decât un suflet zdrobit de ploaie. Nu mai simt ploaia… nu mai sunt în stare de asta.

- Ba da. Vei fi. Vino cu mine. Ia-mă de mână. Urmează-mă.

- Sunt cu tine, lângă tine.

- Apropie-ți urechea de inima mea.

- De ce ?

- Doar fă-o.

- Acum aud ploaia…pic, pic, pic… cum se izbeşte de cămăruțele inimii tale… nu te doare ?

- Nu, iubite… nu mă doare…

- Acum ne va ploua pe veşnicie.

- Nu îți place ploaia?

- Tu eşti ploaia, iubito. Eu pe tine te iubesc.

- Atunci iubeşti şi ploaia…

- O iubesc, da…

- Ia-mă în brațe .

Vineri în ploaie

Aş alege o formă care să poată cuprinde ceea ce mintea mea nu mai poate susține; există un surplus aici, care trebuie anihilat, aşa, pur şi simplu. De aceea oscilez între proză/poezie. Fiindcă afară plouă într-o după-amiază, şi fiindcă este Vineri. Fiindcă sunt idei ce-aş fi vrut să amâne naşterea lor spre existență; idealul lor de existență subjugându-se cerinței inapte de a se domoli, ploaia fiind singurul refugiu.

Nu m-am ascuns de ploaie, nici de vânt, nici de fulgere sau tunete, cu toate riscurile asumate, căci simțeam durerea furtunii de a se sparge pe un pământ ce respinge frumusețea şi simbolurile pe care aceasta le înfățişează cu fiecare detunătura a tunetului, desfăşurându-se într-un ritual al ploii cu sinuozitățile luminoase ale fulgerului, care execută întotdeauna actul întâi.

Am lăsat ploaia să mă îmbrățişeze, chiar de eram la câteva picioare de deplinătatea actului; eu îmi priveam paşii în urmă şi paşii nestrăbătuți ai ploii, pe care îi trasa neîncetat, ca o hartă.

Şi eu..eu urmăream harta. Aveam acea încredere deplină în natură, în ploaia care îmi însemna paşii ce aveam să îi urmez. Doar succedam drumul ploii, care mă îmbrățisa de la umeri, până la picioare, şi îmi străbătea corpul, urmându-i fiecare contur, sărutându-l în acea mişcare lentă, aproape incertă, care îmi scălda pielea, trecând de haine, singurul fost impediment.

Furtuna defila în fața mea. Aş fi vrut să fiu mai mult decât un spectator, dar neajunsurile ființei mele puneau semnul definitiv asupra acestei existențe precare; nu aveam să trăiesc altfel, simțeam acea durere a ploii, pentru că, odată împrăştiați norii, ştia că se apropie acel sfârşit iminent, iar vaporii de apă desăvârşindu-se în acel fenomen, ploaie.

Începusem să îmbrățişez ploaia, alinându-i durerea de a se izbi de asfaltul crud şi rece; astupam rănile în aer, şi mi le asumam. Ploaia e un actor grăbit, pe când eu pot continua să fiu un simplu martor al jocului ei pe pământ, şi un nechibzuit aspirant la măreția ei.

We have crossed the line…

Amazing version of the video.

Noapte, ca şi mine…

Noaptea aceasta furtunoasă îmi aminteşte de mine; de ceea ce-mi place şi de care-am uitat, ca de-un brocart înghesuit în dulapurile ticsite de necesitățile cotidiene, de amintiri, chiar şi de inutilitățile cu a căror prezență m-am obişnuit, iar golul lor ar echivala o dereglare a desfăşurării rutinei mele.

Noaptea aceasta oferă inepuizabile surse de inspirație pentru poeți şi scriitori, pentru romantici sau pentru cei care noaptea presupune întreaga şi nemărginita lor linişte, în toate dezlănțuirile ei imprevizibile.

Dar eu, acum, nu-mi pot concretiza trăirile, nu pot fi poetă, mă cuprinde romantismul, dar simt că nu-i pot face față; mă oboseşte, ca după o lungă palpitație între-un bine şi-ntre-un rău, sau după o convalescență voluntară. Sunt înmărmurită în fața acestei pagini pe care conştiința sau necesitatea unei răsturnări de cuvinte trebuie să o umple de orice gând aflat în plus.

Şi reuşesc, doar că vroiam s-o fac să pară lirică descrierea unui sentiment sau a ceea ce cred că trece prin mine acum.

Şi e furtuna, şi eu vrea să profit de liniştea mea interioară – deghizată de zgomotele crengilor legănate aspru de vânt- pentru a compune. Nu pentru cititori, nu pentru mine, ci pentru egoul meu rănit de nereuşitele trecute când cuvintele îşi răzbunau inutilitatea prin degetele şi cerneala mea. E o neîntreruptă luptă între ce vreau să transmit şi ceea ce se înțelege – total greşit – din cuvinte.

Acum, cine e de vină? Şi nu mi-e frică de furtună, vroiam doar s-o surprind în propriile mele cuvinte; până la urmă, furtună, ne vedem la următoarele mele momente de inspirație.

Dorm la lumina lămpii

Desene animate pe fundalul unei furtuni izbucnite ca din bălăngănitul norilor pe-un cer al lor; o succesiune amplă de jocuri de lumină – fulgerele - şi de detunături zgomotoase propagându-se pe-aceeaşi întindere – tunetele.

Dacă nu aş fi terminat de dinainte ultimele pagini ale cărții ce îmi dominase orice altă activitate, făcându-mă să mă gândesc întruna la acelaşi tipar şi pagini învechite, îngălbenite, decorul subjugându-se dezlănțuirilor naturii, mi-ar fi dizolvat avântul către cunoaşterea conținutului şi ultimei pagini.

Picură zgomotos plonjând brusc din cer căre suprafețele delimitate ale ferestrelor care dislocă picurii din drumul lor către a întalni un ceva de care să se izbească. Existența unei ploi este atât de efemeră, încât nici nu am răgazul de a mă obişnui cu ideea ei; şi totuşi atât de binefăcătoare. Dar ploaia opreşte oamenii din drum, amână sau anulează unele activități, îngreunează stările de spirit, astfel încât orice gând ne devine o povară ca şi conştiința unui lucru nerealizat şi amânat… până după ploaie.

Simt cum mi se opreşte respirația acolo, afară, unde se dezlănțuie un joc de scenă, pe care nu îl pot interpreta, dar pe care îl simt alunecându-mi în josul pieptului, ca pe-o muzică tărăgănată al cărei ritm se-nghite greu, ca pe-o pastilă mult prea concentrată în cantitățile de morfină.