“… şi râde în a şi în u”
îmi pare rău
că ţi-am împletit atâta pielea
cu a mea.
că ţi-am încurcat epiderma
între capilare
că mi-am întrecut
privirile
să ajung la tine
şi că
n-am ştiut să-ţi spun
că nu mai erai complet.
că plecasem
de multă vreme
şi că
n-am rezistat niciodată
mai mult de
între mine
Se mai aud încă câteva ecouri de noapte bătând în piepturi împinse către întunericul din ele… Eu am rămas aici. Şi am împietrit în jurul amintirilor care mi se decojesc de pe suflet, pe chip, pe păr… şi nici vara nu mai trece prin mine, paşii ei s-au rătăcit înapoi, retrăindu-le urma…
Tu ai trecut deja peste. Voi face la fel. Cuvintele nu te pot trezi din inerţia pe care somnul uitării a aşternut-o pe chipul tău. Vara va trece prin calendar, cu miros de tei încurcat prin Iunie…
„ – încă te aştept… în August..”
- Marea ţipă în valuri. O auzi?
- Nu o înţeleg.
- Marea sparge visurile la mal.
- Nu mai am timp.
- Marea visează.
- Nu mai am amintiri.
- Marea ne priveşte. Şi-a dat seama că nu suntem tot nisip.
- Sufletul meu s-a acoperit de noapte şi de uitare. În mine e mai întuneric decât afară.
- Marea nu scufundă sufletele.
- Doar trupuri.
- Marea ne învaţă să iubim frumos.
- Nu am mai ascultat cântecele amintirii.
- Marea ne aruncă vara în suflete.
- Vara mea e o mare cutremurându-mi amintirile.
Vara încă respiră în mine… Marea încă sparge visuri la mal.
Palmele mele acoperă zgomotul timpului. Nu ştiu dacă ieri sau astăzi aş fi putut scrie, oricum mâine nu mi-aş mai fi amintit nimic, sufletul meu îşi acoperă ferestrele de cântec nocturn cu perdele de somn şi uitare…
Dar acum noaptea tace. Şi mirosul teilor înfloreşte de departe cu un cântec de uitări. În privirile mele nu sunt decât amintiri. Fiecare parte din mine nu e altceva decât un trecut pe care îl acopăr cu zâmbete îngustate de masca conştiinţei unui “acum” şi pe care îl descopăr în nopţi ca acestea, ansamblând părţi din mine, dintr-un “eu” trecut…
În mine s-au adunat rămăşite de nopţi, de răsărituri cântate pe buze uscate şi nisipoase..
În mine nu mai dansează timpul. Eu nu mai dansez pe maluri de zi.
Sufletul meu s-a împleticit în sine. Visează bărci colorate în apus.
Sunt acoperită de amintiri. Privirile mele vorbesc poate prea mult.
Mai ţii minte? Eram doar două picături de soare pe umerii ploii, râdeam şi răsăream şi mai înalt alunecând ca nişte şuviţe de nori pe fruntea nopţii, noi aveam răsărituri în priviri, plângeam cu toate culorile din lume, alunecam în noi, pe lângă noi, oriunde, dar niciodată prea departe de noi. Umărul drept de care mă sprijineam, să nu mă pierd de mine, de care se prindeau nopţi, poveşti cu schelete ce se clătineau sub greutatea cuvintelor, părea o prelungire a verii, o mare din August, un zâmbet acoperit de nisip…
Mai ţii minte? Umblam cu sufletul pe chip, ne ardeam atât de tare la tălpile zâmbetului, nopţile păşeau prin noi ca vara prin sufletul unui copil…
(joacă de copil. Joaca mea de copil)
Am fost departe, şi totuşi cum se face că depărtarea ne-a apropiat şi mai tare?
Astăzi nu a fost Apus. A fost doar o avalanşă de nori peste Soare. Şi culorile… unde sunt? … sugrumate de nor şi vânt.
Astăzi nu a fost nici toamnă, nici frig, nici tu. Astăzi “am pornit cu roua-n picioare ca să cânt un cântec de Soare”, fiindcă “lumea se limpezea şi se-auzea cum bătea inima”, pentru că e “numai una”. Astăzi nu a fost toamnă, astăzi a fost dor. Astăzi nu am mai aruncat cuvinte în sufletele oamenilor, astăzi ei mi le-au dăruit mie, în ritmuri de Phoenix. Fiindcă astăzi aş fi vrut să nu se mai termine, şi fiindcă astăzi am scris câteva pagini în caietul meu cu coperte groase şi roz, şi fiindcă îl respect pe Mircea Baniciu, şi fiindcă nu ştiu ce-ar mai fi fost melodia “Fluier în cer” fără a sa voce.
Ai transformat noaptea în licurici, stele, lilieci şi ploi? Nu ți-era de ajuns întunericul din noi? A trebuit să mă stingi aşa încet-încet, în pâlpâiri de lumină? Cât întuneric mai avem? Puțin… haide, ia-mă în brațe, până nu se luminează de tot… mâine-noapte, să stingi toți licuricii, toate stelele, să ne lumineze doar sufletele noastre… ne adăpostim de ploaie în bătăile inimilor noastre. Câtă fericire şi iubire poate pulsa inima ta? Ah, îmi aleargă pe sub piele… şi mă gâdilă… aşa gâdilă iubirea de obicei? Trebuie să mă obişnuiesc. Îți simt zâmbetul prin noapte. Şi pe tine te gâdilă, nu-i aşa?
Stai. Nu-mi ameți şi mai mult amintirea mea cu marea. Vreau să o țin minte aşa cum am văzut-o ultima oară. Nu schimba culorile, nu inventa alte păsări. Eu vreau să o ştiu aşa… după amintirea mea. Nu o voi amesteca dimpreună cu impresiile tale.
Lasă-mă să te duc şi pe tine acolo. Nu la mare, în amintirile mele despre ea. Nu e un drum anevoios, două sau trei bătăi din aripi sunt suficiente. Şi după, o perdea de nisip se dă în lături, permițându-ne să urcăm şi mai mult în amintire. Vezi, nu e greu deloc! Înainte, nici eu nu ştiam cum să ajung la ea… să ne întâlnim din nou, să îi vorbesc ca altădată; aveam amintirea. Cum putusem să uit de ea? Cred că o reprimase cotidianul.
Nu vroiam să aduc pe nimeni aici. Era ceva între mine şi marea. Albastrul ei deschis se prelungea în albastrul ochilor deschis. Eram o parte din mare. O parte imperceptibilă.
Acum o vezi şi tu?
Du-te înapoi, acasă. Eu rămân aici. Aici e casa mea. Noaptea, mă protejează luna. Şi stelele. Şi marea îmi acompaniază visul cu cântecele sale de leagăn şi valuri.
Te voi aduce aici şi altădată. În teatrul albastrului deschis, pe aripi de pescăruş, în bătaia firelor de nisip, pe lângă perdele lungi de ceață şi nori. Visul nu e departe în fâlfâirile aerului care ne poartă încet, încetişor, spre albastrul mării deschis, într-un timp în care totul stă pe loc, doar briza-ți ajunge în dreptul urechilor, soptindu-ți poveştile lor. Tu ascultă-le vâjâitul. Şi valurile. Sunt povestea visului meu.
Mă scuzați pentru calitatea conținutului. În ultima vreme, simt că nu mă mai pot înțelege cu unele cuvinte. Sper că îmi voi reveni în curând.
Mai sunt şi alte seri asemănătoare cu aceasta. Când mă cuprinde nostalgia după ce ascult o anumită melodie sau mă uit la unele poze mai vechi. Câteodată se întâmplă pur şi simplu. Fără niciun alt suport. Ştiu şi de ce îmi este dor acum. În alte seri nu ştiam nici măcar asta… şi mă frământam încontinuu pentru a găsi sursa, amintirea, locul, persoana, lucrul care îmi provoacă atâta stare de dor şi care nu se ivea şi în memoria mea, care mă măcina de la distanță, poate de ani, de zile, de luni… dar mie dorul nu-mi trecea.
Şi nici nu vreau să dorm. Imi place starea asta. Mă face să fiu fericită şi tristă în acelaşi timp. Fericită pentru că s-a întâmplat ceva, pentru că am amintiri ; tristă pentru că toate aceste lucruri nu se pot repeta. Pentru că m-am resemnat. Nu mai e o negare a imposibilității de retrăire a acelor lucruri. e doar tristețea resemnării, a neputinței… a amintirilor.
Îmi bate inima mai tare. Atât de tare încât îmi pot simți trupul bătând odată cu ea. Vibrez toată, din toate încheieturile şi toate amintirile mele. Îmi vibrează şi sufletul. Nu îl pot auzi, nu-i pot percepe mişcarea, răscolirea continuă, dar ştiu. Ştiu că vibrează şi el. O simt. O simt în toate amintirile şi simțămintele mele. O simt în dorul meu profund, în căutările mele absurde, inutile. În noapte o simt. În noaptea care mi-e sfetnic permanent. Care mă adăposteşte de dor. Dar în noaptea aceasta, dorul a fost mai puternic. A învins noaptea, a spulberat stelele de pe cer, a furat luna, şi mi le-a adus toate mie. În toate amintirile mele.
E ciudat cum o melodie mă poate face să vibrez de atâtea amintiri, de atâta dor… ascultam “hey there delilah”. Da, e ciudat şi faptul că îmi place această melodie. Nu înțeleg de ce. Poate versurile. Sau poate simplul fapt că cineva a scris aşa ceva pentru o fată şi a arătat-o lumii întregi. Cred că Delilah e fericită. Eu aş fi.
Melodia îmi aminteşte de acel moment…un simplu moment în care sora mea mi-a arătat-o pe youtube. Spunându-mi că a văzut clipul pe vh1. A durat mai puțin de o clipă. Dar încă țin minte. Şi uite cum ceva atât de scurt mă frământă atâta acum.
Apoi, am revăzut secvențe din Clona. Mai țineți minte, Clona? Telenovela după acasă. Doamne, muream după ea! De toate cele 3 ori în care a fost difuzată am privit cu emoție. O emoție simplă, copilărească, inconştientă. Doar acum mi-am dat seama de ea. Am ascultat mai ales o melodie… mai bine o pun în articol. Când ascult această melodie, parcă revin toate acele emoții, toată acea stare care mă cuprinde aşa de uşor pe mine. E un fel de beatitudine, născută din lucruri mărunte, ca acestea. O melodie, o poză, atâtea amintiri….
Nu prea vorbesc despre asemenea lucruri. Îmi dau seama că în ultima vreme, în această vacanță mai exact, nu am făcut mai nimic. Decât am citit. Şi am scris câteva lucruri pe acest blog. La începutul vacanței îmi propusesem să nu scriu decât într-un anumit caiet de-al meu, fără blog, fără nimic virtual. Doar eu şi caietul. Dar nu am făcut aşa. Îmi place să împart anumite lucruri cu oamenii. Chiar şi virtual, prin intermediul unui blog. Îmi place să vorbesc despre sentimente, anumite stări. Sentimentele mele, sentimentele voastre, ale oricăruia dintre noi. Fără să devină însă prea personal. 
Sunt atât de puține lucruri pe care le-am făcut până acum…şi îmi dau seama de abia acum, la sfârşitul articolului că nu am amintit de vara trecută. Mi se face atât de dor când mă gândesc la ea. Deşi atunci uram acea perioadă anostă. Nu făceam nimic. Dar acum…acum nu îmi pot opri dorul, şi somnul e singurul care îl poate întrerupe. Îmi dau seama că am aberat destul. O fi de la stele…
A. U.
Ultimele cuvinte rostite