Luna din adâncul nopții sau cuvinte imprimate pe suflet

Iar s-a făcut târziu şi nu mai pot asculta toamna şi nici cerul. Eu ştiu că tu mereu ai halucinații şi că mă vezi peste tot, în orice frunză care îți cade pe urmele privilor tale din Cer, dar eu nu pot fi peste tot, pentru că eu acum am dat peste un alt început şi pentru că încep să regret finalitatea acelui sfârşit.

E noapte, dar eu tot nu te aud. Probabil că nu a răsărit nici Luna, iar tu încă te încălzeşti la focul cuvintelor imprimate pe sufletul tău. Nu e nimic, şi mie mi-e frig. Ţi-am aruncat în aer, printre nori ( sau poate că erau aripile pescăruşului din visul tău) un val de noapte de care-am atârnat şi un zâmbet. Grăbeşte-te să le prinzi, nu cumva să pierzi iar Răsăritul! Ştii că după aceea se întunecă totul şi nu-ți mai poți distinge nici măcar cuvintele care ies, printre şuvițe lungi de şuierul lunii, din adâncul văilor glasului tău. Drege-ți vocea sau se-acoperă luna cu nori!

Un pic de toamnă

Cum se instalează toamna… prin mirosuri proaspete de gem abia pus pe foc. Frunzele-şi încearcă zborul prin atmosferă, şi ploaia trece tăcută, ca un val de cuvinte pe mare…

 

Am un anunț. Nu voi mai scrie aşa des. Treaba asta cu blogurile nu prea îmi prieşte. Am şi dat uitării caietul meu cu coperte roz şi groase, pe care le-am colorat cu albastru şi pe care am scris fel şi fel de cuvinte, de-ale mele, de-ale altora, de-ale melodiilor.

 

Am început să mă uit pe mine. Mă voi duce în întâmpinarea caietului meu şi a amintirilor ascunse de coperte, înrădăcinate în cuvintele mele…

 

Repet. Nu voi mai scrie aşa des. Dar nu renunț la blog. Nu renunț a vă citi pe voi, cei care m-ați determinat să rămân aici. Nu, doar că voi pondera lucrurile. Voi face în aşa fel încât blogul să nu mai fie ceva prioritar pentru mine.

 

Cât îmi place mirosul umed de ploaie şi cel veşted, de toamnă. Frunzele nu au căzut, încă. Îşi pregătesc culoarea de debut…

Toamnă deja…?

Link către poză

A venit toamna sau e doar sufletul meu ?

P.s. Hai înapoi.