O cană cu ceai de tei şi nopţi de vară

De aici

Când am ajuns acasă, înapoi, la mine, toate hârtiile de pe birou, de pe pat erau împrăştiate, cuvintele se înghesuiau între puncte de suspensie, aşternuturile atârnau de o margine a patului, pernele nu se mai puteau dezlipi de somn, de vise, pereţii îşi scrijeleau varul tăcând între ei ; toată vara ce o închisesem între cuvinte, între somnuri, se trezise din visat, şi-a desprins mirosul de tei din păr, a clipit de câteva ori din nopţile ce i le adunasem, şi s-a grăbit să le închidă înapoi, să nu mai privească nimic, să prindă un ultim amurg, pentru a le arunca înapoi, pentru a se arunca, pentru a se risipi în nopţile ce le ţinea închise între pleoape, pentru a (se) mima ultima oară ; şi hârtiile mele ştiau, şi cuvintele înghesuite în tăceri, şi aşternuturile, chiar şi pereţii o ştiau, se dedau toamnei. Si au lăsat vara. I-au dat drumul. Au descătuşat-o. Aşa mi-am găsit camera. Hârtiile. Patul. In toamnă. Totul din jurul meu vorbea despre toamnă. Sau tăcea a toamnă.

Dar totul în mine păstra vara intactă. O vară ce clipea din nopţile şi dimineţile pe care le adunasem (clipe înghesuite între bagaje pe fugă).

nu?

tu mă crezi că încă e vară, nu?

Maluri de vară

-          Marea ţipă în valuri. O auzi?

-          Nu o înţeleg.

-          Marea sparge visurile la mal.

-          Nu mai am timp.

-          Marea visează.

-          Nu mai am amintiri.

-          Marea ne priveşte. Şi-a dat seama că nu suntem tot nisip.

-          Sufletul meu  s-a acoperit de noapte şi de uitare. În mine e mai întuneric decât afară.

-          Marea nu scufundă sufletele.

-          Doar trupuri.

-          Marea ne învaţă să iubim frumos.

-          Nu am mai ascultat cântecele amintirii.

-          Marea ne aruncă vara în suflete.

-          Vara mea e o mare cutremurându-mi amintirile.

Vara încă respiră în mine… Marea încă sparge visuri la mal.

Ultima zi de toamnă*

“ … te rog pe tine, umbră, să redevii fiinţă…”

Este prea târziu, şi cuvintele dor, iar ceaţa îmi risipeşte privirea, atârnând-o de toamna iluzorie. Mă aşezasem la pântecul ei şi plângeam. Era prea devreme să plece ; prea târziu să se mai întoarcă.
Cerul se ascundea în zbor de fluturi albi şi frunze grăbite ; venea iarna, le-ar fi prins dezgolite şi îngheţate. Toamna a trecut prea repede pentru ele, prin mine. M-aş putea transforma în subiectul discursului meu inutil, dar sunt prea rece şi temătoare.
Eu…acum…
…. ce caut la sfârşitul toamnei ? mi-a promis, trebuia să aştept, Crângul cu poveşti de fum gros, pagini albe şi fumate…
Cine-o să mă mai ningă cu poveşti şi frunze în ceaţa Răsăritului ?cine ?

*Cel puţin, calendaristic.

Toamnă pustie

Dacă vă luaţi după data ultimei însemnări, aţi putea crede că am dispărut, ori am renunţat la blog, ori am încurcat paşii pentru a ajunge aici. Nu. Eu întotdeauna am fost aici, şi se pare că şi de ce-urile mele la fel. M-au întâmpinat pe pagină de fiecare dată, şi tot fără răspuns au rămas. Aşadar , nu le voi şterge, încă e toamnă afară, nu se ştie când o frunză ar putea ajunge la ferestra mea sau când îmi va foşni răspunsul. Măcar la o întrebare.

Cu ocazia acestei pauze, am trecut prin multe stări şi multe frunze, deşi la început mi-a fost teamă pentru ele. Şi încă mai îmi este, dar acum nu mai seamănă a Toamnă, seamănă a nimic, un nimic care foşneşte şi se aşează în faţa oamenilor şi care dau de furcă celor care dimineaţa mătură străzile, pt că în timpul zilei nu le opreşte nimeni din cădere. În acest timp, mi-am pus zâmbetul la păstrare, acum nu mai am expresie de om. În acest timp, m-am gândit mereu care ar putea fi titlul viitoarei însemnări şi cum aş fi putut începe. În acest timp, oamenii m-au dezamăgit, şi nu mi-au mai întins acadele (întotdeauna au spus că niciun copil nu iubeşte frunzele, eu le-am demonstrate că da!). şi totuşi m-au dezamăgit, deşi nu m-aş fi aşteptat, pentru a … a oara, şi-asa se face că în acest timp mi-am pierdut şi încrederea în oameni, pe lângă inspiraţie şi cuvinte.

Astăzi m-a durut capul destul, aşadar consider că e suficient. Am avut dese întâlniri cu timpul, dar mi-e teamă că s-a înecat în mare. Şi el m-a dezamăgit!

Ce a fost astăzi?

Astăzi nu a fost Apus. A fost doar o avalanşă de nori peste Soare. Şi culorile… unde sunt? … sugrumate de nor şi vânt.

Astăzi nu a fost nici toamnă, nici frig, nici tu. Astăzi “am pornit cu roua-n picioare ca să cânt un cântec de Soare”, fiindcă “lumea se limpezea şi se-auzea cum bătea inima”, pentru că e “numai una”. Astăzi nu a fost toamnă, astăzi a fost dor. Astăzi nu am mai aruncat cuvinte în sufletele oamenilor, astăzi ei mi le-au dăruit mie, în ritmuri de Phoenix. Fiindcă astăzi aş fi vrut să nu se mai termine, şi fiindcă astăzi am scris câteva pagini în caietul meu cu coperte groase şi roz, şi fiindcă îl respect pe Mircea Baniciu, şi fiindcă nu ştiu ce-ar mai fi fost melodia “Fluier în cer” fără a sa voce.

Golul dintre rânduri

“Nu-mi plac începuturile tocmai pentru că lasă în urmă un sfârşit ce nu poate fi remediat şi pentru că acum nu se simte niciun alt miros decât de dor.

Niciodată de 15 septembrie nu a fost mai întunecat ca acum.

Şi pentru că niciodată o zi de toamnă nu m-a purtat cu gândul către o zi de iarnă cu umerii înzăpeziți. “

P.s. Am pus între ghilimele textul fiindcă este doar o parte din cel pe care îl am scris în caiet.

Plec.

Plec. Dar nu, nu mă ascund de timp.

Tăcerea din cuvinte

Unde-ți este sufletul? Căci uite, vine toamna… Şi cine mai alină durerea frunzelor şi golul mut lăsat de căderea lor? În absurd, în infinit, în toamna ce-şi pregăteşte strunele  ce cântă a iubire, a dor… şi care-şi pierd ecoul printre sufletele care se rătăcesc şi ele în durerea unei frunze, în măsura unei clipe ce toamna presară cu vânt şi gol.

De aici

Unde-ți este chipul sufocat de cuvinte în treacăt? Uite, cuvintele mele se răstălmăcesc în gratiile lor şi nu au de ce să se izbească… le alungi cu mâna, plictisit, ca şi când le-ai cunoaşte prea bine. Ai ascultat vreodată ? Adu-ți sufletul, nu-l mai amăgi de crengile goale şi uscate, şi ascultă. Timpul se opreşte între mine şi tine, între cuvintele mele şi sufletul tău. Nu, nu pleca. Acolo… acolo nu te aşteaptă decât tăcerea…