Am simțit Praga…

Această galerie conține 3 fotografii.


              Da, și nu pentru o lună, ci doar pentru 6 zile. A fost suficient? Nu chiar, având în vedere starea depresivă post-Praga pe care o am în prezent.             Pe scurt, Praga este un oraș superb. N-oi fi … Continuă lectura

Involuția mintală


            Nu am suportat niciodată oamenii încuiați la minte. Nu oamenii ignoranți din cauza lipsei surselor de informare, a educației, nu, oamenii ignoranți de bunăvoie, care nu vor/pot/știu să se deschidă unui subiect. Să accepte faptul că există o alternativă și la opinia lor.

            Nu, dom’le, încuiații la minte o vor ține la nesfârșit pe a lor, mai ales dacă nu au argumente. Pentru că, din moment ce sunt încuiați, este perfect normal să nu aibă argumente. Singurul lor argument este „că așa zic eu și voi sunteți proști/ipocriți!”. Și dacă tu, om normal la cap, ba chiar dotat și cu anumite abilități intelectuale, îndrăznești doar a-i contrazice, aducându-le dovezi științifice/medicale/legale, apăi potopul! Să vezi ce ți-o iei. Cu injurii, cu aberații, cu tot ce poate oferi limitarea lor intelectuală și lexicală!

            Și nu se vor opri la a lua în derâdere argumentele tale perfect valide, nu! Care ar mai fi farmecul? Se vor lega ba de aspectul tău fizic, ba de numele tău, cine mai știe, de modul tău de exprimare, îți vor găsi nod în papură în orice cuvințel. Ba mai mult, te vor trata cu aroganță. Că doar, cine ești tu, de îndrăznești să pui la îndoială credințele lor absolute, indiscutabile! În concluzie, te vor măcelări! Te vor persecuta până ce te vor aduce la tăcere.

            Așadar, sfatul meu sincer e să te ferești de la a intra în discuție cu un astfel de om. Nu se merită. Te obosești, atât fizic, cât mai ales psihic. Că vrei să deschizi ochii unor oameni orbi la rațiune, care nu știu ce e aia conștiintă, că vrei să contribui la schimbarea mentalităților, că nu suporți aroganțele..crede-mă că nu vei schimba nimic! Încuiații la minte nu ascultă/înțeleg, ei aud/văd ce zici/scrii, dar în veci nu te vor lua în serios! E o luptă pierdută din start.

           Pe mine încă mă frapează astfel de oameni, și sincer prima reacție, primul impuls (absolut fireasc) este să zbier la ei. Să-i zdruncin puțin, poate doar așa vor căpăta și ei puțină rațiune. Eu, care n-am călătorit prin străinătățuri, mă întreb: așa o fi și prin alte părți?

Micile noastre lumi


Este foarte ușor să te plângi și să cazi în depresii în mod voluntar. Ulterior ajungi să te obișnuiești cu această complăcere continuă în stări lamentabile,  până la acel punct în care simți că nici măcar nu ar exista o alternativă pentru tine la această stare. Îți place să te simți așa. E confortabil, nu trebuie să te lupți cu nimic. Eșecul este o certitudine pentru tine și cu fiecare eșec deprimarea pare să-și găsească un motiv de a fi.

Parcă te lupți, de fapt, să te complaci în deprimarea asta. Nici nu-ți imaginezi că ar exista viață postdeprimare. Pentru tine e un stil de a trăi pe care ceilalți nu l-ar putea înțelege niciodată. Ești de neînțeles chiar și pentru tine.

Câteodată, însă, încerci să înțelegi ce se întâmplă în tine, în mica ta lume, care e mai complexă decât aceste stări depresive ce par să acapareze toată scena mintală. Încerci să pătrunzi mai adânc, dar te blochezi. Acea respirație adâncă se tot împiedică la nivelul gâtului. Și nu mai încerci apoi. Ți s-ar părea inutil.

Așa că nu mai întreprinzi nimic. Stai și te joci cu viața ta, cu timpul pe care îl ai la îndemână. Îți ascunzi gândurile făcând lucruri inutile. Nici tu nu mai știi cine ești. Te vezi scriind, dar nu știi cine scrie. Nu înțelegi corpul, nu poți accepta conștiința.

De ce te refuzi? 

Ca nuca în perete


curg prin mine rădăcini de lumi în derivă

refuzate de opinia comună

schelete de vieți și viitoruri

 

corpuri întregi de trecuturi intruzive

și alte unități de măsură

pentru neputințe și procrastinări voluntare

 

receptorii senzoriali nu mai fac față

exteriorului

 

totul se desfășoară și apoi se destramă

 

pe interior, intruziunea exteriorului

provoacă arsuri

Dimineți obosite


for you were meant to be with me, here (Rome – The Accidents of gesture)

diminețile mă deprimă. perspectiva lucrurile exterioare mie ce trebuie îndeplinite îmi accelerează bătăile inimii. totul depășește limitele impuse și universal acceptate, în special durerea de cap. neodihna îmi încercănează voința hrănită cu planuri mărețe în noaptea precedentă.

totul pare realizabil în timpul nopții; chiar mai ușor. poate din cauză că în fața noastră se mai află atunci câteva ore de amânare. pentru că de fapt perspectiva amânării este consolatoare. atâta timp cât nu acum trebuie, cât nu acum este termenul limită, ne simțim în siguranță la adăpostul complacerii în amânare, în „mai încolo”.

aș vrea să nu am nicio obligație. măcar azi, deși m-am trezit, ca în fiecare zi, însuflețită de perspectiva eventuală a atâtor datorii îndeplinite până la sfârșitul zilei. perspectiva nopții, adică.

©micdejundebucuresti.blogspot.com

©micdejundebucuresti.blogspot.com

Zăpezile imaginare de azi


Nu știi nici tu de unde vii și unde mergi (…) Te zbuciumi veșnic. Lucian Blaga

E prima oară în vreun an, cred, când mi-am așternut documentul Word în față, în speranța că voi regăsi starea care în trecut conducea la măcar câteva versuri, dacă nu chiar la o poezie întreagă.  Am totul pregătit: am pagina goală de Word, am muzică, am noapte, am semiîntuneric, am singurătate.

Oare mai merge șmecheria? Sau gata, s-a dus tot?

Poate că nu a fost decât o fază care a durat doi ani frumoși. O fază în care am aruncat multe versuri istovitoare, la capătul cărora chiar credeam că vor fi ultimele.

Mi-e ciudă, pentru că, oricât de extenuant ar fi fost, îmi plăcea, pentru că mă simțeam mai puțin încărcată de presiunile interioare.

Viața fericită de duminică seara


” –  Ce este fericirea?
  –  Să descoperi o lume în care să poți uita de toate necazurile, de toată suferința. Să poți cuprinde pe cineva în brațe, de parcă ai cuprinde întreaga lumea, a spus Ka.” (Zăpada lui Orhan Pamuk)

De asta mă bucur eu că țin un jurnal de citate. 

I just don’t buy it


Nu pe bune, se aude că vom câștiga o oră. O oră în plus, care de altfel nu ne va afecta timpul. Orele nu mai există pentru noi decât ca repere, ghiduri pseudo-temporale, pentru a ne sincroniza într-o fugă împărtășită. Nu mai avem timp, oricum nu ne aparținea, și orele în plus sau în minus nu schimbă cu nimic situația.

Așa zisa oră în plus va cădea repede la fundul rutinei, iar efectul ei binefăcător va fi doar temporar. Adică doar pentru ziua de mâine, când ni se va sesiza fericita împrejurare de a câștiga. A câștiga timp. Cât de fals optimist. 

Oricum ne risipim timpul pe lucruri nesemnificative. Nu pe bune. Mai aveți timp „liber” de când Facebook-ul a luat în stăpânire viața voastră socială? Nu vreau să fac pe antisociala sau pe neintegrata (dacă folosirea Facebook-ului reprezintă un punct de reper în a da asemenea verdicte), dar fenomenul Facebook mă sperie. Pare prea total și în expansiune. Dar el ( sau El?) nu este, desigur, singurul pe care îl putem blama că nu avem timp. Chiar din contră, nu prea dă nimeni vina pe el (sau El?), în afară de mine, desigur.

Nu vreau a părea revoltată pe ceva/cineva, dar tocmai am realizat că am pierdut o zi întreagă, o  frumoasă zi de sâmbătă, începută frumos (vezi postul anterior) pe ceva absolutamente inutil. Adică bine, util pentru.. știu eu…un timp limitat (ce paradox în exprimare!) dar în general inutil pentru mine și pentru plăcerile mele, care de altfel sunt simple. Voiam o sâmbătă simplă. Neirosită. Dar nu mă pot rupe, mi-e imposibil. Trebuie să ne închinăm unui sistem din care facem parte, unei societăți care ne leagă and so on and so forth. 

Da. Sunt tristă, pe bune. Am pierdut o zi. Încă una la socoteală. Poate o voi compensa, totuși, cu salvatoarea oră în plus de mâine. 

Să mai dau muzici? Mai dau, că sunt din belșug. 

If these trees could talk – Signal Tree. 

Apatia de sâmbătă dimineață


somnolență voit prelungită și cu totul  justificabilă.

cel mai minunat moment al săptămânii; de data asta, sunetele de dark jazz din fundal rup acest spațiu din temporalitate. și prin spațiu, mă refer în special la mine. vă las a vă desfăta cu această frumusețe muzicală (The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble – All is one) 

A avea un șoc muzical și mai ales emoțional


Cam așa aș descrie pe scurt experiența Kwoon, deși chiar și acum, la câteva zile de la concert, simt că nicio descriere nu ar face dreptate trăirilor reale din timpul concertului.
[acest post nu se vrea a fi o recenzie de concert]
Într-o oră și jumătate de muzică halucinantă, Kwoon au reușit să mă transpună într-o lume ciudată, pe o lună a lor, răvășindu-mi pur și simplu simțurile, prin treceri bruște de la momente calme, telurice la momente absolut haotice, în care totul părea a o fi luat razna într-o armonie muzicală absolut amețitoare.

Pe tot parcusursul concertului s-a clădit o anumită tensiune care a izbucnit, la sfârșit, într-un spectacol de efecte muzicale halucinogene de-a dreptul. Nu a fost vorba atât de privit și observat, cât de ascultat și simțit. 

Genial. Nu voi uita prea curând aceste senzații. Din fericire, avem o înregistrare care să ne (re)amintească 🙂