I just don’t buy it


Nu pe bune, se aude că vom câștiga o oră. O oră în plus, care de altfel nu ne va afecta timpul. Orele nu mai există pentru noi decât ca repere, ghiduri pseudo-temporale, pentru a ne sincroniza într-o fugă împărtășită. Nu mai avem timp, oricum nu ne aparținea, și orele în plus sau în minus nu schimbă cu nimic situația.

Așa zisa oră în plus va cădea repede la fundul rutinei, iar efectul ei binefăcător va fi doar temporar. Adică doar pentru ziua de mâine, când ni se va sesiza fericita împrejurare de a câștiga. A câștiga timp. Cât de fals optimist. 

Oricum ne risipim timpul pe lucruri nesemnificative. Nu pe bune. Mai aveți timp „liber” de când Facebook-ul a luat în stăpânire viața voastră socială? Nu vreau să fac pe antisociala sau pe neintegrata (dacă folosirea Facebook-ului reprezintă un punct de reper în a da asemenea verdicte), dar fenomenul Facebook mă sperie. Pare prea total și în expansiune. Dar el ( sau El?) nu este, desigur, singurul pe care îl putem blama că nu avem timp. Chiar din contră, nu prea dă nimeni vina pe el (sau El?), în afară de mine, desigur.

Nu vreau a părea revoltată pe ceva/cineva, dar tocmai am realizat că am pierdut o zi întreagă, o  frumoasă zi de sâmbătă, începută frumos (vezi postul anterior) pe ceva absolutamente inutil. Adică bine, util pentru.. știu eu…un timp limitat (ce paradox în exprimare!) dar în general inutil pentru mine și pentru plăcerile mele, care de altfel sunt simple. Voiam o sâmbătă simplă. Neirosită. Dar nu mă pot rupe, mi-e imposibil. Trebuie să ne închinăm unui sistem din care facem parte, unei societăți care ne leagă and so on and so forth. 

Da. Sunt tristă, pe bune. Am pierdut o zi. Încă una la socoteală. Poate o voi compensa, totuși, cu salvatoarea oră în plus de mâine. 

Să mai dau muzici? Mai dau, că sunt din belșug. 

If these trees could talk – Signal Tree. 

Apatia de sâmbătă dimineață


somnolență voit prelungită și cu totul  justificabilă.

cel mai minunat moment al săptămânii; de data asta, sunetele de dark jazz din fundal rup acest spațiu din temporalitate. și prin spațiu, mă refer în special la mine. vă las a vă desfăta cu această frumusețe muzicală (The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble – All is one) 

A avea un șoc muzical și mai ales emoțional


Cam așa aș descrie pe scurt experiența Kwoon, deși chiar și acum, la câteva zile de la concert, simt că nicio descriere nu ar face dreptate trăirilor reale din timpul concertului.
[acest post nu se vrea a fi o recenzie de concert]
Într-o oră și jumătate de muzică halucinantă, Kwoon au reușit să mă transpună într-o lume ciudată, pe o lună a lor, răvășindu-mi pur și simplu simțurile, prin treceri bruște de la momente calme, telurice la momente absolut haotice, în care totul părea a o fi luat razna într-o armonie muzicală absolut amețitoare.

Pe tot parcusursul concertului s-a clădit o anumită tensiune care a izbucnit, la sfârșit, într-un spectacol de efecte muzicale halucinogene de-a dreptul. Nu a fost vorba atât de privit și observat, cât de ascultat și simțit. 

Genial. Nu voi uita prea curând aceste senzații. Din fericire, avem o înregistrare care să ne (re)amintească 🙂 

Exerciții letargice (1)


am o predispoziţie pentru depărtări
dar depărtările se anunţă a fi departe

am o predispoziţie pentru dimineţile
întoarse cu noaptea în cap
 răvăşite de insomnii tardive 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                        dar cel mai mult sunt expusă la această toamnă nostalgică (aproape pleonasm) care mă supune unei letargii încă plăcute.

[bonus, ceva din obsesiile mele muzicale momentane :

 Nouvelle Vague – In a manner of speaking]