Nu știi nici tu de unde vii și unde mergi (…) Te zbuciumi veșnic. Lucian Blaga
E prima oară în vreun an, cred, când mi-am așternut documentul Word în față, în speranța că voi regăsi starea care în trecut conducea la măcar câteva versuri, dacă nu chiar la o poezie întreagă. Am totul pregătit: am pagina goală de Word, am muzică, am noapte, am semiîntuneric, am singurătate.
Oare mai merge șmecheria? Sau gata, s-a dus tot?
Poate că nu a fost decât o fază care a durat doi ani frumoși. O fază în care am aruncat multe versuri istovitoare, la capătul cărora chiar credeam că vor fi ultimele.
Mi-e ciudă, pentru că, oricât de extenuant ar fi fost, îmi plăcea, pentru că mă simțeam mai puțin încărcată de presiunile interioare.
