Micile noastre lumi


Este foarte ușor să te plângi și să cazi în depresii în mod voluntar. Ulterior ajungi să te obișnuiești cu această complăcere continuă în stări lamentabile,  până la acel punct în care simți că nici măcar nu ar exista o alternativă pentru tine la această stare. Îți place să te simți așa. E confortabil, nu trebuie să te lupți cu nimic. Eșecul este o certitudine pentru tine și cu fiecare eșec deprimarea pare să-și găsească un motiv de a fi.

Parcă te lupți, de fapt, să te complaci în deprimarea asta. Nici nu-ți imaginezi că ar exista viață postdeprimare. Pentru tine e un stil de a trăi pe care ceilalți nu l-ar putea înțelege niciodată. Ești de neînțeles chiar și pentru tine.

Câteodată, însă, încerci să înțelegi ce se întâmplă în tine, în mica ta lume, care e mai complexă decât aceste stări depresive ce par să acapareze toată scena mintală. Încerci să pătrunzi mai adânc, dar te blochezi. Acea respirație adâncă se tot împiedică la nivelul gâtului. Și nu mai încerci apoi. Ți s-ar părea inutil.

Așa că nu mai întreprinzi nimic. Stai și te joci cu viața ta, cu timpul pe care îl ai la îndemână. Îți ascunzi gândurile făcând lucruri inutile. Nici tu nu mai știi cine ești. Te vezi scriind, dar nu știi cine scrie. Nu înțelegi corpul, nu poți accepta conștiința.

De ce te refuzi? 

Ca nuca în perete


curg prin mine rădăcini de lumi în derivă

refuzate de opinia comună

schelete de vieți și viitoruri

 

corpuri întregi de trecuturi intruzive

și alte unități de măsură

pentru neputințe și procrastinări voluntare

 

receptorii senzoriali nu mai fac față

exteriorului

 

totul se desfășoară și apoi se destramă

 

pe interior, intruziunea exteriorului

provoacă arsuri

I just don’t buy it


Nu pe bune, se aude că vom câștiga o oră. O oră în plus, care de altfel nu ne va afecta timpul. Orele nu mai există pentru noi decât ca repere, ghiduri pseudo-temporale, pentru a ne sincroniza într-o fugă împărtășită. Nu mai avem timp, oricum nu ne aparținea, și orele în plus sau în minus nu schimbă cu nimic situația.

Așa zisa oră în plus va cădea repede la fundul rutinei, iar efectul ei binefăcător va fi doar temporar. Adică doar pentru ziua de mâine, când ni se va sesiza fericita împrejurare de a câștiga. A câștiga timp. Cât de fals optimist. 

Oricum ne risipim timpul pe lucruri nesemnificative. Nu pe bune. Mai aveți timp „liber” de când Facebook-ul a luat în stăpânire viața voastră socială? Nu vreau să fac pe antisociala sau pe neintegrata (dacă folosirea Facebook-ului reprezintă un punct de reper în a da asemenea verdicte), dar fenomenul Facebook mă sperie. Pare prea total și în expansiune. Dar el ( sau El?) nu este, desigur, singurul pe care îl putem blama că nu avem timp. Chiar din contră, nu prea dă nimeni vina pe el (sau El?), în afară de mine, desigur.

Nu vreau a părea revoltată pe ceva/cineva, dar tocmai am realizat că am pierdut o zi întreagă, o  frumoasă zi de sâmbătă, începută frumos (vezi postul anterior) pe ceva absolutamente inutil. Adică bine, util pentru.. știu eu…un timp limitat (ce paradox în exprimare!) dar în general inutil pentru mine și pentru plăcerile mele, care de altfel sunt simple. Voiam o sâmbătă simplă. Neirosită. Dar nu mă pot rupe, mi-e imposibil. Trebuie să ne închinăm unui sistem din care facem parte, unei societăți care ne leagă and so on and so forth. 

Da. Sunt tristă, pe bune. Am pierdut o zi. Încă una la socoteală. Poate o voi compensa, totuși, cu salvatoarea oră în plus de mâine. 

Să mai dau muzici? Mai dau, că sunt din belșug. 

If these trees could talk – Signal Tree. 

Exerciții letargice (1)


am o predispoziţie pentru depărtări
dar depărtările se anunţă a fi departe

am o predispoziţie pentru dimineţile
întoarse cu noaptea în cap
 răvăşite de insomnii tardive 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                        dar cel mai mult sunt expusă la această toamnă nostalgică (aproape pleonasm) care mă supune unei letargii încă plăcute.

[bonus, ceva din obsesiile mele muzicale momentane :

 Nouvelle Vague – In a manner of speaking]

Echilibru


mi se prăbuşesc pe umeri

acoperişuri

 175473382ale unor lumi imaginare

 şi calde de (ne)trăiri


 

sufletul meu a devenit lichid ;

 în el s-au topit

toate veşniciile

 ce mi-au scăpat

printre coaste

 

 eu am devenit

un schelete al trecutului

de care se lipesc

aşchii de clipe


 printre mine curg

atâtea, încât,

chiar şi stând pe un trecut,

mă dezechilibrez.