Involuția mintală


            Nu am suportat niciodată oamenii încuiați la minte. Nu oamenii ignoranți din cauza lipsei surselor de informare, a educației, nu, oamenii ignoranți de bunăvoie, care nu vor/pot/știu să se deschidă unui subiect. Să accepte faptul că există o alternativă și la opinia lor.

            Nu, dom’le, încuiații la minte o vor ține la nesfârșit pe a lor, mai ales dacă nu au argumente. Pentru că, din moment ce sunt încuiați, este perfect normal să nu aibă argumente. Singurul lor argument este „că așa zic eu și voi sunteți proști/ipocriți!”. Și dacă tu, om normal la cap, ba chiar dotat și cu anumite abilități intelectuale, îndrăznești doar a-i contrazice, aducându-le dovezi științifice/medicale/legale, apăi potopul! Să vezi ce ți-o iei. Cu injurii, cu aberații, cu tot ce poate oferi limitarea lor intelectuală și lexicală!

            Și nu se vor opri la a lua în derâdere argumentele tale perfect valide, nu! Care ar mai fi farmecul? Se vor lega ba de aspectul tău fizic, ba de numele tău, cine mai știe, de modul tău de exprimare, îți vor găsi nod în papură în orice cuvințel. Ba mai mult, te vor trata cu aroganță. Că doar, cine ești tu, de îndrăznești să pui la îndoială credințele lor absolute, indiscutabile! În concluzie, te vor măcelări! Te vor persecuta până ce te vor aduce la tăcere.

            Așadar, sfatul meu sincer e să te ferești de la a intra în discuție cu un astfel de om. Nu se merită. Te obosești, atât fizic, cât mai ales psihic. Că vrei să deschizi ochii unor oameni orbi la rațiune, care nu știu ce e aia conștiintă, că vrei să contribui la schimbarea mentalităților, că nu suporți aroganțele..crede-mă că nu vei schimba nimic! Încuiații la minte nu ascultă/înțeleg, ei aud/văd ce zici/scrii, dar în veci nu te vor lua în serios! E o luptă pierdută din start.

           Pe mine încă mă frapează astfel de oameni, și sincer prima reacție, primul impuls (absolut fireasc) este să zbier la ei. Să-i zdruncin puțin, poate doar așa vor căpăta și ei puțină rațiune. Eu, care n-am călătorit prin străinătățuri, mă întreb: așa o fi și prin alte părți?

Micile noastre lumi


Este foarte ușor să te plângi și să cazi în depresii în mod voluntar. Ulterior ajungi să te obișnuiești cu această complăcere continuă în stări lamentabile,  până la acel punct în care simți că nici măcar nu ar exista o alternativă pentru tine la această stare. Îți place să te simți așa. E confortabil, nu trebuie să te lupți cu nimic. Eșecul este o certitudine pentru tine și cu fiecare eșec deprimarea pare să-și găsească un motiv de a fi.

Parcă te lupți, de fapt, să te complaci în deprimarea asta. Nici nu-ți imaginezi că ar exista viață postdeprimare. Pentru tine e un stil de a trăi pe care ceilalți nu l-ar putea înțelege niciodată. Ești de neînțeles chiar și pentru tine.

Câteodată, însă, încerci să înțelegi ce se întâmplă în tine, în mica ta lume, care e mai complexă decât aceste stări depresive ce par să acapareze toată scena mintală. Încerci să pătrunzi mai adânc, dar te blochezi. Acea respirație adâncă se tot împiedică la nivelul gâtului. Și nu mai încerci apoi. Ți s-ar părea inutil.

Așa că nu mai întreprinzi nimic. Stai și te joci cu viața ta, cu timpul pe care îl ai la îndemână. Îți ascunzi gândurile făcând lucruri inutile. Nici tu nu mai știi cine ești. Te vezi scriind, dar nu știi cine scrie. Nu înțelegi corpul, nu poți accepta conștiința.

De ce te refuzi? 

Dimineți obosite


for you were meant to be with me, here (Rome – The Accidents of gesture)

diminețile mă deprimă. perspectiva lucrurile exterioare mie ce trebuie îndeplinite îmi accelerează bătăile inimii. totul depășește limitele impuse și universal acceptate, în special durerea de cap. neodihna îmi încercănează voința hrănită cu planuri mărețe în noaptea precedentă.

totul pare realizabil în timpul nopții; chiar mai ușor. poate din cauză că în fața noastră se mai află atunci câteva ore de amânare. pentru că de fapt perspectiva amânării este consolatoare. atâta timp cât nu acum trebuie, cât nu acum este termenul limită, ne simțim în siguranță la adăpostul complacerii în amânare, în „mai încolo”.

aș vrea să nu am nicio obligație. măcar azi, deși m-am trezit, ca în fiecare zi, însuflețită de perspectiva eventuală a atâtor datorii îndeplinite până la sfârșitul zilei. perspectiva nopții, adică.

©micdejundebucuresti.blogspot.com

©micdejundebucuresti.blogspot.com

Întrebări și tăceri (1)


Întrebare : când s-a terminat vara?

Tăcere, pe post de răspuns :

Răspunsul ce n-a vrut să treacă sub tăcere : pe când eram prea ocupată să mi-o prelungesc atât mintal, cât și în planul real. astăzi n-a mai mers șmecheria. cineva mi-a arătat copacii.