Micile noastre lumi


Este foarte ușor să te plângi și să cazi în depresii în mod voluntar. Ulterior ajungi să te obișnuiești cu această complăcere continuă în stări lamentabile,  până la acel punct în care simți că nici măcar nu ar exista o alternativă pentru tine la această stare. Îți place să te simți așa. E confortabil, nu trebuie să te lupți cu nimic. Eșecul este o certitudine pentru tine și cu fiecare eșec deprimarea pare să-și găsească un motiv de a fi.

Parcă te lupți, de fapt, să te complaci în deprimarea asta. Nici nu-ți imaginezi că ar exista viață postdeprimare. Pentru tine e un stil de a trăi pe care ceilalți nu l-ar putea înțelege niciodată. Ești de neînțeles chiar și pentru tine.

Câteodată, însă, încerci să înțelegi ce se întâmplă în tine, în mica ta lume, care e mai complexă decât aceste stări depresive ce par să acapareze toată scena mintală. Încerci să pătrunzi mai adânc, dar te blochezi. Acea respirație adâncă se tot împiedică la nivelul gâtului. Și nu mai încerci apoi. Ți s-ar părea inutil.

Așa că nu mai întreprinzi nimic. Stai și te joci cu viața ta, cu timpul pe care îl ai la îndemână. Îți ascunzi gândurile făcând lucruri inutile. Nici tu nu mai știi cine ești. Te vezi scriind, dar nu știi cine scrie. Nu înțelegi corpul, nu poți accepta conștiința.

De ce te refuzi? 

Dimineți obosite


for you were meant to be with me, here (Rome – The Accidents of gesture)

diminețile mă deprimă. perspectiva lucrurile exterioare mie ce trebuie îndeplinite îmi accelerează bătăile inimii. totul depășește limitele impuse și universal acceptate, în special durerea de cap. neodihna îmi încercănează voința hrănită cu planuri mărețe în noaptea precedentă.

totul pare realizabil în timpul nopții; chiar mai ușor. poate din cauză că în fața noastră se mai află atunci câteva ore de amânare. pentru că de fapt perspectiva amânării este consolatoare. atâta timp cât nu acum trebuie, cât nu acum este termenul limită, ne simțim în siguranță la adăpostul complacerii în amânare, în „mai încolo”.

aș vrea să nu am nicio obligație. măcar azi, deși m-am trezit, ca în fiecare zi, însuflețită de perspectiva eventuală a atâtor datorii îndeplinite până la sfârșitul zilei. perspectiva nopții, adică.

©micdejundebucuresti.blogspot.com

©micdejundebucuresti.blogspot.com

Apatia de sâmbătă dimineață


somnolență voit prelungită și cu totul  justificabilă.

cel mai minunat moment al săptămânii; de data asta, sunetele de dark jazz din fundal rup acest spațiu din temporalitate. și prin spațiu, mă refer în special la mine. vă las a vă desfăta cu această frumusețe muzicală (The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble – All is one) 

Exerciții letargice (1)


am o predispoziţie pentru depărtări
dar depărtările se anunţă a fi departe

am o predispoziţie pentru dimineţile
întoarse cu noaptea în cap
 răvăşite de insomnii tardive 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                        dar cel mai mult sunt expusă la această toamnă nostalgică (aproape pleonasm) care mă supune unei letargii încă plăcute.

[bonus, ceva din obsesiile mele muzicale momentane :

 Nouvelle Vague – In a manner of speaking]