Am simțit Praga…

Această galerie conține 3 fotografii.


              Da, și nu pentru o lună, ci doar pentru 6 zile. A fost suficient? Nu chiar, având în vedere starea depresivă post-Praga pe care o am în prezent.             Pe scurt, Praga este un oraș superb. N-oi fi … Continuă lectura

Micile noastre lumi


Este foarte ușor să te plângi și să cazi în depresii în mod voluntar. Ulterior ajungi să te obișnuiești cu această complăcere continuă în stări lamentabile,  până la acel punct în care simți că nici măcar nu ar exista o alternativă pentru tine la această stare. Îți place să te simți așa. E confortabil, nu trebuie să te lupți cu nimic. Eșecul este o certitudine pentru tine și cu fiecare eșec deprimarea pare să-și găsească un motiv de a fi.

Parcă te lupți, de fapt, să te complaci în deprimarea asta. Nici nu-ți imaginezi că ar exista viață postdeprimare. Pentru tine e un stil de a trăi pe care ceilalți nu l-ar putea înțelege niciodată. Ești de neînțeles chiar și pentru tine.

Câteodată, însă, încerci să înțelegi ce se întâmplă în tine, în mica ta lume, care e mai complexă decât aceste stări depresive ce par să acapareze toată scena mintală. Încerci să pătrunzi mai adânc, dar te blochezi. Acea respirație adâncă se tot împiedică la nivelul gâtului. Și nu mai încerci apoi. Ți s-ar părea inutil.

Așa că nu mai întreprinzi nimic. Stai și te joci cu viața ta, cu timpul pe care îl ai la îndemână. Îți ascunzi gândurile făcând lucruri inutile. Nici tu nu mai știi cine ești. Te vezi scriind, dar nu știi cine scrie. Nu înțelegi corpul, nu poți accepta conștiința.

De ce te refuzi? 

colapsuri ( sau noaptea are migrene )


îmi pare rău

că ţi-am împletit atâta pielea

cu a mea.


că ţi-am încurcat epiderma

între capilare


că mi-am întrecut

privirile

să ajung la tine


şi că

n-am ştiut să-ţi spun

că nu mai erai complet.


că plecasem

de multă vreme


şi că

n-am rezistat niciodată

mai mult de

2 colapsuri


între mine

şi privirile tale.

Cum (nu) îmi petrec vara


Se mai aud încă câteva ecouri de noapte bătând în piepturi împinse către întunericul din ele… Eu am rămas aici. Şi am împietrit în jurul amintirilor care mi se decojesc de pe suflet, pe chip, pe păr…  şi nici vara nu mai trece prin mine, paşii ei s-au rătăcit înapoi, retrăindu-le urma…

Tu ai trecut deja peste. Voi face la fel. Cuvintele nu te pot trezi din inerţia pe care somnul uitării a aşternut-o pe chipul tău. Vara va trece prin calendar, cu miros de tei încurcat prin Iunie…

„ – încă te aştept… în August..”

Maluri de vară


–          Marea ţipă în valuri. O auzi?

–          Nu o înţeleg.

–          Marea sparge visurile la mal.

–          Nu mai am timp.

–          Marea visează.

–          Nu mai am amintiri.

–          Marea ne priveşte. Şi-a dat seama că nu suntem tot nisip.

–          Sufletul meu  s-a acoperit de noapte şi de uitare. În mine e mai întuneric decât afară.

–          Marea nu scufundă sufletele.

–          Doar trupuri.

–          Marea ne învaţă să iubim frumos.

–          Nu am mai ascultat cântecele amintirii.

–          Marea ne aruncă vara în suflete.

–          Vara mea e o mare cutremurându-mi amintirile.


Vara încă respiră în mine… Marea încă sparge visuri la mal.

Ţărmuri de noapte


Palmele mele acoperă zgomotul timpului. Nu ştiu dacă ieri sau astăzi aş fi putut scrie, oricum mâine nu mi-aş mai fi amintit nimic, sufletul meu îşi acoperă ferestrele de cântec nocturn cu perdele de somn şi uitare…

Dar acum noaptea tace. Şi mirosul teilor înfloreşte de departe cu un cântec de uitări. În privirile mele nu sunt decât amintiri. Fiecare parte din mine nu e altceva decât un trecut pe care îl acopăr cu zâmbete îngustate de masca conştiinţei unui “acum” şi pe care îl descopăr în nopţi ca acestea, ansamblând părţi din mine, dintr-un “eu” trecut…

În mine s-au adunat rămăşite de nopţi, de răsărituri cântate pe buze uscate şi nisipoase..

În mine nu mai dansează timpul. Eu nu mai dansez pe maluri de zi.

Sufletul meu s-a împleticit în sine. Visează bărci colorate în apus.

Sunt acoperită de amintiri. Privirile mele vorbesc poate prea mult.

Debut de vară


Mai ţii minte? Eram doar două picături de soare pe umerii ploii, râdeam şi răsăream şi mai înalt alunecând ca nişte şuviţe de nori pe fruntea nopţii, noi aveam răsărituri în priviri, plângeam cu toate culorile din lume, alunecam în noi, pe lângă noi, oriunde, dar niciodată prea departe de noi. Umărul drept de care mă sprijineam, să nu mă pierd de mine, de care se prindeau nopţi, poveşti cu schelete ce se clătineau sub greutatea cuvintelor, părea o prelungire a verii, o mare din August, un zâmbet acoperit de nisip…

Mai ţii minte? Umblam cu sufletul pe chip, ne ardeam atât de tare la tălpile zâmbetului, nopţile păşeau prin noi ca vara prin sufletul unui copil…

(joacă de copil. Joaca mea de copil)