Micile noastre lumi


Este foarte ușor să te plângi și să cazi în depresii în mod voluntar. Ulterior ajungi să te obișnuiești cu această complăcere continuă în stări lamentabile,  până la acel punct în care simți că nici măcar nu ar exista o alternativă pentru tine la această stare. Îți place să te simți așa. E confortabil, nu trebuie să te lupți cu nimic. Eșecul este o certitudine pentru tine și cu fiecare eșec deprimarea pare să-și găsească un motiv de a fi.

Parcă te lupți, de fapt, să te complaci în deprimarea asta. Nici nu-ți imaginezi că ar exista viață postdeprimare. Pentru tine e un stil de a trăi pe care ceilalți nu l-ar putea înțelege niciodată. Ești de neînțeles chiar și pentru tine.

Câteodată, însă, încerci să înțelegi ce se întâmplă în tine, în mica ta lume, care e mai complexă decât aceste stări depresive ce par să acapareze toată scena mintală. Încerci să pătrunzi mai adânc, dar te blochezi. Acea respirație adâncă se tot împiedică la nivelul gâtului. Și nu mai încerci apoi. Ți s-ar părea inutil.

Așa că nu mai întreprinzi nimic. Stai și te joci cu viața ta, cu timpul pe care îl ai la îndemână. Îți ascunzi gândurile făcând lucruri inutile. Nici tu nu mai știi cine ești. Te vezi scriind, dar nu știi cine scrie. Nu înțelegi corpul, nu poți accepta conștiința.

De ce te refuzi? 

Anunțuri

Dimineți obosite


for you were meant to be with me, here (Rome – The Accidents of gesture)

diminețile mă deprimă. perspectiva lucrurile exterioare mie ce trebuie îndeplinite îmi accelerează bătăile inimii. totul depășește limitele impuse și universal acceptate, în special durerea de cap. neodihna îmi încercănează voința hrănită cu planuri mărețe în noaptea precedentă.

totul pare realizabil în timpul nopții; chiar mai ușor. poate din cauză că în fața noastră se mai află atunci câteva ore de amânare. pentru că de fapt perspectiva amânării este consolatoare. atâta timp cât nu acum trebuie, cât nu acum este termenul limită, ne simțim în siguranță la adăpostul complacerii în amânare, în „mai încolo”.

aș vrea să nu am nicio obligație. măcar azi, deși m-am trezit, ca în fiecare zi, însuflețită de perspectiva eventuală a atâtor datorii îndeplinite până la sfârșitul zilei. perspectiva nopții, adică.

©micdejundebucuresti.blogspot.com

©micdejundebucuresti.blogspot.com

Zăpezile imaginare de azi


Nu știi nici tu de unde vii și unde mergi (…) Te zbuciumi veșnic. Lucian Blaga

E prima oară în vreun an, cred, când mi-am așternut documentul Word în față, în speranța că voi regăsi starea care în trecut conducea la măcar câteva versuri, dacă nu chiar la o poezie întreagă.  Am totul pregătit: am pagina goală de Word, am muzică, am noapte, am semiîntuneric, am singurătate.

Oare mai merge șmecheria? Sau gata, s-a dus tot?

Poate că nu a fost decât o fază care a durat doi ani frumoși. O fază în care am aruncat multe versuri istovitoare, la capătul cărora chiar credeam că vor fi ultimele.

Mi-e ciudă, pentru că, oricât de extenuant ar fi fost, îmi plăcea, pentru că mă simțeam mai puțin încărcată de presiunile interioare.

Viața fericită de duminică seara


” –  Ce este fericirea?
  –  Să descoperi o lume în care să poți uita de toate necazurile, de toată suferința. Să poți cuprinde pe cineva în brațe, de parcă ai cuprinde întreaga lumea, a spus Ka.” (Zăpada lui Orhan Pamuk)

De asta mă bucur eu că țin un jurnal de citate. 

I just don’t buy it


Nu pe bune, se aude că vom câștiga o oră. O oră în plus, care de altfel nu ne va afecta timpul. Orele nu mai există pentru noi decât ca repere, ghiduri pseudo-temporale, pentru a ne sincroniza într-o fugă împărtășită. Nu mai avem timp, oricum nu ne aparținea, și orele în plus sau în minus nu schimbă cu nimic situația.

Așa zisa oră în plus va cădea repede la fundul rutinei, iar efectul ei binefăcător va fi doar temporar. Adică doar pentru ziua de mâine, când ni se va sesiza fericita împrejurare de a câștiga. A câștiga timp. Cât de fals optimist. 

Oricum ne risipim timpul pe lucruri nesemnificative. Nu pe bune. Mai aveți timp „liber” de când Facebook-ul a luat în stăpânire viața voastră socială? Nu vreau să fac pe antisociala sau pe neintegrata (dacă folosirea Facebook-ului reprezintă un punct de reper în a da asemenea verdicte), dar fenomenul Facebook mă sperie. Pare prea total și în expansiune. Dar el ( sau El?) nu este, desigur, singurul pe care îl putem blama că nu avem timp. Chiar din contră, nu prea dă nimeni vina pe el (sau El?), în afară de mine, desigur.

Nu vreau a părea revoltată pe ceva/cineva, dar tocmai am realizat că am pierdut o zi întreagă, o  frumoasă zi de sâmbătă, începută frumos (vezi postul anterior) pe ceva absolutamente inutil. Adică bine, util pentru.. știu eu…un timp limitat (ce paradox în exprimare!) dar în general inutil pentru mine și pentru plăcerile mele, care de altfel sunt simple. Voiam o sâmbătă simplă. Neirosită. Dar nu mă pot rupe, mi-e imposibil. Trebuie să ne închinăm unui sistem din care facem parte, unei societăți care ne leagă and so on and so forth. 

Da. Sunt tristă, pe bune. Am pierdut o zi. Încă una la socoteală. Poate o voi compensa, totuși, cu salvatoarea oră în plus de mâine. 

Să mai dau muzici? Mai dau, că sunt din belșug. 

If these trees could talk – Signal Tree. 

Întrebări și tăceri (1)


Întrebare : când s-a terminat vara?

Tăcere, pe post de răspuns :

Răspunsul ce n-a vrut să treacă sub tăcere : pe când eram prea ocupată să mi-o prelungesc atât mintal, cât și în planul real. astăzi n-a mai mers șmecheria. cineva mi-a arătat copacii.

cum se uită uşor


ai mai ţine minte la capătul acestor rânduri

cât ne-am aplatizat în lupta cu foaia goală, cu braţele

dezarmate

cu genunchii adânciţi în încrucişarea de paşi

cu umerii dezmembrând circularitatea

direcţiilor ce duc accidental către acelaşi punct

cu care încep cuvintele şi distanţele

nemăsurabile între punctele cardinale

ale privilor ce nu privesc

trecut

*

cel mai uşor se uită ziua când toate armele

rămân ascunse în insomnia paralelă a traficului adormit

suspendat în orele

semafoarelor

*

de ce, întrebi, există teancuri de nopţi

la care ţi se întorc mereu uitările?

O cană cu ceai de tei şi nopţi de vară


Step__s_feel_like_flight__by_mumbojumbo89

De aici

Când am ajuns acasă, înapoi, la mine, toate hârtiile de pe birou, de pe pat erau împrăştiate, cuvintele se înghesuiau între puncte de suspensie, aşternuturile atârnau de o margine a patului, pernele nu se mai puteau dezlipi de somn, de vise, pereţii îşi scrijeleau varul tăcând între ei ; toată vara ce o închisesem între cuvinte, între somnuri, se trezise din visat, şi-a desprins mirosul de tei din păr, a clipit de câteva ori din nopţile ce i le adunasem, şi s-a grăbit să le închidă înapoi, să nu mai privească nimic, să prindă un ultim amurg, pentru a le arunca înapoi, pentru a se arunca, pentru a se risipi în nopţile ce le ţinea închise între pleoape, pentru a (se) mima ultima oară ; şi hârtiile mele ştiau, şi cuvintele înghesuite în tăceri, şi aşternuturile, chiar şi pereţii o ştiau, se dedau toamnei. Si au lăsat vara. I-au dat drumul. Au descătuşat-o. Aşa mi-am găsit camera. Hârtiile. Patul. In toamnă. Totul din jurul meu vorbea despre toamnă. Sau tăcea a toamnă.

Dar totul în mine păstra vara intactă. O vară ce clipea din nopţile şi dimineţile pe care le adunasem (clipe înghesuite între bagaje pe fugă).