Exerciții letargice (1)


am o predispoziţie pentru depărtări
dar depărtările se anunţă a fi departe

am o predispoziţie pentru dimineţile
întoarse cu noaptea în cap
 răvăşite de insomnii tardive 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                        dar cel mai mult sunt expusă la această toamnă nostalgică (aproape pleonasm) care mă supune unei letargii încă plăcute.

[bonus, ceva din obsesiile mele muzicale momentane :

 Nouvelle Vague – In a manner of speaking]

Întrebări și tăceri (1)


Întrebare : când s-a terminat vara?

Tăcere, pe post de răspuns :

Răspunsul ce n-a vrut să treacă sub tăcere : pe când eram prea ocupată să mi-o prelungesc atât mintal, cât și în planul real. astăzi n-a mai mers șmecheria. cineva mi-a arătat copacii.

Ca de obicei când nu dorm


îmi pare rău că niciodată nu am oferit un final care să ofere certitudinea unei finalităţi irevocabile.

finalurile mele par întotdeauna deschise.

dar nu sunt.

nu revin niciodată asupra lor, nu mă răzgândesc când dau accidental peste ele.

şi totuşi nici măcar pe mine nu mă pot convinge.

(produsul încă unei nopţi nedormite, fără nicio finalitate, decât poate un somn târziu şi obositor.

apropo, mă întorc pe blog. asta înseamnă că voi posta mai des de două ori pe an. mulţumesc publicului de două-trei persoane care n-au somn. culcaţi-vă, odihniţi-vă creierul, nu vă lăsaţi pradă unei nopţi amăgitoare. credeţi-mă, mâine nu vă va consola cu nimic senzaţia iluzorie de a fi furat câteva ore vieţii.

paranteză neterminată.

am să dorm până ce îţi vei găsi un nume


am obosit să mă lipesc de podea să nu mă expir cu totul din mine

mi-am obosit patul de atâta somn                                                                                                                                                                                                                                         singura cale de a evita să te numesc

cum se uită uşor


ai mai ţine minte la capătul acestor rânduri

cât ne-am aplatizat în lupta cu foaia goală, cu braţele

dezarmate

cu genunchii adânciţi în încrucişarea de paşi

cu umerii dezmembrând circularitatea

direcţiilor ce duc accidental către acelaşi punct

cu care încep cuvintele şi distanţele

nemăsurabile între punctele cardinale

ale privilor ce nu privesc

trecut

*

cel mai uşor se uită ziua când toate armele

rămân ascunse în insomnia paralelă a traficului adormit

suspendat în orele

semafoarelor

*

de ce, întrebi, există teancuri de nopţi

la care ţi se întorc mereu uitările?