Câteodată, mai e şi toamnă

Câteodată, ni se mai întâmplă

şi să mergem pe dos

O cană cu ceai de tei şi nopţi de vară

De aici

Când am ajuns acasă, înapoi, la mine, toate hârtiile de pe birou, de pe pat erau împrăştiate, cuvintele se înghesuiau între puncte de suspensie, aşternuturile atârnau de o margine a patului, pernele nu se mai puteau dezlipi de somn, de vise, pereţii îşi scrijeleau varul tăcând între ei ; toată vara ce o închisesem între cuvinte, între somnuri, se trezise din visat, şi-a desprins mirosul de tei din păr, a clipit de câteva ori din nopţile ce i le adunasem, şi s-a grăbit să le închidă înapoi, să nu mai privească nimic, să prindă un ultim amurg, pentru a le arunca înapoi, pentru a se arunca, pentru a se risipi în nopţile ce le ţinea închise între pleoape, pentru a (se) mima ultima oară ; şi hârtiile mele ştiau, şi cuvintele înghesuite în tăceri, şi aşternuturile, chiar şi pereţii o ştiau, se dedau toamnei. Si au lăsat vara. I-au dat drumul. Au descătuşat-o. Aşa mi-am găsit camera. Hârtiile. Patul. In toamnă. Totul din jurul meu vorbea despre toamnă. Sau tăcea a toamnă.

Dar totul în mine păstra vara intactă. O vară ce clipea din nopţile şi dimineţile pe care le adunasem (clipe înghesuite între bagaje pe fugă).