Ca nuca în perete


curg prin mine rădăcini de lumi în derivă

refuzate de opinia comună

schelete de vieți și viitoruri

 

corpuri întregi de trecuturi intruzive

și alte unități de măsură

pentru neputințe și procrastinări voluntare

 

receptorii senzoriali nu mai fac față

exteriorului

 

totul se desfășoară și apoi se destramă

 

pe interior, intruziunea exteriorului

provoacă arsuri

Anunțuri

Zăpezile imaginare de azi


Nu știi nici tu de unde vii și unde mergi (…) Te zbuciumi veșnic. Lucian Blaga

E prima oară în vreun an, cred, când mi-am așternut documentul Word în față, în speranța că voi regăsi starea care în trecut conducea la măcar câteva versuri, dacă nu chiar la o poezie întreagă.  Am totul pregătit: am pagina goală de Word, am muzică, am noapte, am semiîntuneric, am singurătate.

Oare mai merge șmecheria? Sau gata, s-a dus tot?

Poate că nu a fost decât o fază care a durat doi ani frumoși. O fază în care am aruncat multe versuri istovitoare, la capătul cărora chiar credeam că vor fi ultimele.

Mi-e ciudă, pentru că, oricât de extenuant ar fi fost, îmi plăcea, pentru că mă simțeam mai puțin încărcată de presiunile interioare.

Ca de obicei când nu dorm


îmi pare rău că niciodată nu am oferit un final care să ofere certitudinea unei finalităţi irevocabile.

finalurile mele par întotdeauna deschise.

dar nu sunt.

nu revin niciodată asupra lor, nu mă răzgândesc când dau accidental peste ele.

şi totuşi nici măcar pe mine nu mă pot convinge.

(produsul încă unei nopţi nedormite, fără nicio finalitate, decât poate un somn târziu şi obositor.

apropo, mă întorc pe blog. asta înseamnă că voi posta mai des de două ori pe an. mulţumesc publicului de două-trei persoane care n-au somn. culcaţi-vă, odihniţi-vă creierul, nu vă lăsaţi pradă unei nopţi amăgitoare. credeţi-mă, mâine nu vă va consola cu nimic senzaţia iluzorie de a fi furat câteva ore vieţii.

paranteză neterminată.